Poke the box

Cred ca oamenilor li s-a intiparit atat de adanc ideea de a se multumi cu faptul ca lucrurile merg, incat au uitat cum este sa simti satisfactia succesului. Oamenilor le-a iesit din reflex sa se gandeasca la ce ar putea schimba ei in jur pentru ca lucrurile sa mearga mai bine. Multi nu mai iau in considerare aceasta posibilitate si chiar atunci cand o idee curajoasa de a schimba ceva se furiseaza in mintile lor, acestia o ignora sau se sperie numai la gandul esecului. Putini sunt cei care au curajul sa incerce, sa riste si acesti putini sunt cei care de fapt fac ca roata sa se invarte si ca umanitatea sa evolueze. Cum ar fi lumea fara acesti oameni?

In schimb, cum ar fi lumea, daca fiecare din noi ar incerca sa imbunateasca lucrurile, ar avea initiativa de a face ceva, de a-si pune in practica ideile?

Ma gandesc adesea la generatia parintilor nostri, care, crescuti in cadrul unui sistem de dictatura, nu au avut sansa de a inova prea mult si care, totusi, mirosind izul libertatii, se gandesc cu regret la tot ceea ce nu au avut sansa sau curajul sa faca. Noi insa avem: avem sansa, avem "atat de multa libertata incat uneori ne sperie" (Seth Godin,"Poke the Box", p. 28). Ce ne opreste? Ce ne face sa mergem pe acelasi drum batatorit care stim deja unde ne duce?

Cred ca intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem este de fapt daca, in acest ritm, peste 20-30 de ani, nu vom regreta atitudinea noastra de acum si lucrurile pe care am fi vrut si putut sa le facem si nu le-am facut. Si de fapt, ce avem de pierdut mai mult decat daca nu incercam si ajungem la punctul in care regretam, fara sa mai putem schimba nimic?

Daca aveti nevoie acum de o doza de energie pentru a initia un proiect la care va gandeati demult, , cititi "Poke the Box" (Seth Godin).

Good girls go to heaven, bad girls go where they want

"Good girls go to heaven, bad girls go where they want" -o zicala pe care probabil am mai auzit-o, insa doar ca argumentare a unei atitudini rautacioase sau ca o sustinere a unei atitudini "cool". Sa fie un adevar mai profund in spatele acestei afirmatii?

Cele doua volume ale scriitoarei Ute Ehrhardt par sa aduca argumente de natura uneori chiar stiintifica in favoarea unei fete - nu as zice "rele"- ci nu atat de "buna si inimoasa" ca prototipul Sanzienei din basme - ceea ce ne invata de mici ca ar trebuie sa devenim pentru ca numai asa vom fi iubite, apreciate, rasplatite si, in final, cel mai important, fericite. Si suntem? Oare exista o reteta universala pentru fericirea oamenilor?

Dupa ce am parcurs aceste doua volume, mi-am dat seama ca de multe ori fac multe lucruri fara a gasi un argument de natura rationala... pentru ca "asa e frumos" sau "asa se cade", pentru ca "nu m-a lasat inima", cu alte cuvinte asa am fost crescuta si acestea sunt valorile care mi s-au insuflat de mica. Asadar, in cele mai multe cazuri, actionez din motive strict emotionale.

Dincolo de exageratele reprosuri aduse femeilor, cele doua volume ofera niste sfaturi valoroase si ne ajuta sa constientizam si sa chestionam resorturile noastre motivatioanale reflexe. Cartile sunt ca un semnal de alarma tras pentru a nu ne mai abate de la drumul nostru.

De ce sa ne consumam energia pe lucruri inutile, adesea nici macar tangentiale scopurilor noastre? De ce sa ne pierdem in detalii lipsite de valoare? De ce ne luam asupra noastra voluntar problemele altora, fara ca acestia macar sa ne roage sa facem asta?

Si visele noastre cui i le lasam? Pe cine putem trage la raspundere la final, cand ne dam seama ca am uitat de noi? Si ce rost are sa mai cautam vinovati cand viata ni s-a scurs si suntem sleite de puteri? In orice caz, singurii vinovati am fi noi insine pentru ca noi am ales sa facem asta.

Cu siguranta ca ne-am simti mult mai bine cu noi insine daca am avea initiativa mai des, daca am pune noi lucrurile in miscare, daca am da mai putina importanta asa-ziselor virtuti care nu sunt decat niste piedici in drumul nostru catre afirmare. Sistemul de valori nu este nici acesta universal valabil.

"Life is what happens to you while you're busy making others plans."(John Lennon), so make a good plan, be aware of what are you waiting for and start doing something ;).

Change just happens

Se zice ca schimbarea e singurul lucru constant din viata noastra (si taxele:p). Totul se schimba si, mai mult decat atat, exista anumite elemente care devin catalizatori ai schimbarii si care accelereaza astfel procesul. Iar faptul ca traiesti in alta tara se numara printre aceste elemente.
Dupa 3 luni, pot trage o linie si pot spune ca ceva s-a schimbat si ca anumite elemente au cantarit destul de greu: necesitatea de a ma adapta si de a ma simti bine in aceasta situatie specifica, distanta de casa si de cei dragi, contactul de zi cu zi cu alti oameni atat de diferiti, apartinand unor culturi atat de diferite...contactul cu viata reala de aici.
E ciudat, dar de cele mai multe ori schimbarea pe care ne-o dorim nu face decat sa te determine sa apreciezi mai mult lucururile pe care le avem. Cel putin asa s-a intamplat in cazul meu. Nu pot sa spun ca nu imi place aici si nici ca sunt o fire care ravneste dupa stabilitate (genul "mamoasa") si totusi parca apreciez mai mult tot ce am acasa, in Romania.
Ultimele luni au fost cu adevarat frumoase si pline de peripetii si, daca as putea da timpul inapoi, as lua probabil aceleasi decizii. Cu toate acestea, ma gandesc cu emotie la tot ce ma asteapta in Romania. Si nu pot decat sa zambesc si sa fiu nerabdatoare sa ma intorc acasa.
Peste 2 zile voi fi acasa si cred ca va fi Craciunul pe care il voi simti cel mai mult si de care ma voi bucura cel mai mult! Cred ca ma voi bucura si de Romania, cum nu m-am bucurat demult - pentru simplul fapt ca am uitat sa fac asta.

Un gand frumos

As vrea sa vorbesc despre oameni, despre oameni speciali si despre ce ii face pe unii speciali.

E greu de spus ce ii face pe unii speciali, dar pentru mine, oamenii speciali sunt acei oameni care, desi au depasit demult stadiul, mai au ceva din naivitatea aceea pura, delicioasa a copiilor. Sunt cei carora timpul si problemele vietii cotidiene nu au reusit sa le rapeasca din farmec: acel farmec de copil inocent. Cred ca asta face totul. Face mai mult decat o lista lunga de calitati. Cine are nevoie de oameni perfecti? Avem nevoie doar de zambete frumoase, de un gand bun, de o privire blanda, de un loc calduros...

Acele priviri care te iubesc, care cred in tine, pentru care esti importanta. Ce mai conteaza restul? Uit de tot si de toate si imi amintesc de acele priviri...si simt ca totul are sens.

"Noi" - o piesa cu suflet si geniu

Cateva randuri despre piesele de teatru ale lui Dan Puric, "adevarate acte de dragoste fundamentale fata de ceea ce este autentic in Romania", dupa cum marturiseste autorul intr-un interviu.

Replici moderne la realitatea zilelor noastre, operele sale seduc auditoriul prin umor, naturalete, originalitate, autenticitate si neconventional. Secventele teatrale imbina mai multe forme artistice (pantomima, dans, muzica etc.) si au la baza un limbaj colorat si viu, ca urmare a coborarii artistului in strada.

Piesa "Noi" se prezinta ca un puzzle de scene inedite, ce surprind cu ironie fina aspecte dintre cele mai diverse ale vietii de zi cu zi. Sunt franturi de viata reala, artistul Dan Puric uimind prin maiestria cu care reuseste sa schiteze o viziune atat de patrunzatoare si de autentica asupra realitatii intr-un spectacol de doar doua ore.

Pe de o parte, sunt ironizate aspectele degradante ale societatii in care traim: snobismul si superficialitatea, alienarea omului in era electronica, degradarea conceptului de casnicie, a iubirii si a sentimentelor in general.

Pe de alta parte, ideea autenticitatii, sustinuta in mod paradoxal prin cea de multiculturalitate, strabate opera ca un fir rosu. Este o abordare umoristica si in acelasi timp de profunzime. De aici si valoarea inestimabila a pieselor.

De altfel, piesa este un elogiu adus vietii in genere, o exaltare, un strigat de uimire si de admiratie fata de minunile lumii. Este o critica plina de duiosie. Aspectele moralizatoare sunt evidente, insa lumea prezentata de cei 23 de actori este una senina si frumoasa.

Pe mine piesa m-a facut sa rad si sa zambesccu inteles, sa exclam de admiratie si, daca ar fi sa

ma gandesc la autenticitate, sa simt ca traiesc o experienta culturala autentica, o stare ineplicabila de eliberare si de fascinatie. Piesa "Noi" e ca o gura de aer proaspat, de care toti avem atata nevoie din cand in cand.

http://ambition.ro/editorial/anti-plictiseala/1297-noi-o-piesa-cu-suflet-si-geniu

Did you see that?

"Am fost cuprins, într-o seară de iarnă, într-un oraș imens, de un soi de groază socială. Mi se părea că miile și miile de oameni care treceau fără să se cunoască, mulțime nenumărată de fantome solidare, erau dezlegate de orice legături, și mă întrebam cu un soi de teroare impersonală cum se face că toate aceste ființe acceptau repartizarea inegală a binelui și a răului și cum enorma structură socială nu cădea în disoluție. Nu vedeam lanțuri la mâinile și la picioarele lor și îmi spuneam: Prin ce miracol aceste mii de indivizi suferinzi și jefuiți suportă toate acestea? Lanțul era în inimă, gândirea era în lanțuri, viața își impregnase formele în spirit, obișnuința la fixase. Sistemul social îi finisase pe acești oameni, nu se revoltau împotriva realității fiindcă se confundau cu ea. " (Jean Jaures)

Pause

Suntem bombardați de informații din toate părțile. Majoritatea sunt extrem de convingătoare și totuși contradictorii. Ce să mai credem?
Toate simțurile noastre navighează, galopând printre miile de biți care ne înconjoară și ne încolțesc. Suntem copleșiți și mereu pe fugă. Nu avem timp să observăm. Devenim confuzi.
Ce bine ar fi dacă, în lumea asta digitizată, aș putea să pun pauză.

Let's make choices...or not!

Se spune că unul dintre lucrurile care îl deosebește pe om de animale este facultatea de a alege ce decurge dintr-o gândire rațională. Într-adevăr, facem în fiecare zi diverse alegeri, mai mult sau mai puțin importante. Unele ne influențează drumul/calea, altele ne definesc pur și simplu, iar altele nu au nicio valoare (sau cel puțin așa tindem să credem). Uneori nici nu ne dăm seama că facem o alegere. Așa este: suntem atât de obișnuiți să alegem încât o facem din reflex, fără să mai cântărim, fără să mai conștientizăm.

Dacă ne-am imagina viața ca pe o hartă în care noi ne deplasăm uneori ireversibil în funcție de alegerile făcute, poate am privi cu mai multă seriozitate aceste decizii luate. Ar fi comic să privim cum uneori ne învârtim în cerc, cum ajungem de unde am plecat, cum evoluăm sau dimpotrivă, involuăm. Ce bine ar fi dacă am putea vedea mereu această hartă care ar fi ca un feedback și dacă am putea ști când mergem pe drumul care duce unde vrem noi să ajungem și când ar fi bine să ne întoarcem.

Pe de altă parte, suntem bombardați de tot felul de opțiuni, de o varietate largă de posibilități și acest lucru nu ne face mai fericiți. Dimpotrivă. Acest lucru ne îngreunează și ne amenință munca, de cele mai multe ori ne obosește, ne face să fugim de responsabilitate, să încercăm să diminuăm importanța unei alegeri. Nu de alta, dar avem multe posibilități și acest lucru ne consolează și ne încântă în mod copilăresc. Ar fi bine să zâmbim mai des la calitate și nu la cantitate. Dar e o lume înșelătoare, iar noi nu suntem ghicitori și nici cu intuiția nu mai stăm atât de bine pentru că ne-am cam îndepărtat de natură și de cele spirituale.

So, spor la făcut alegeri și la exploatat harta!;)

Salutări de acasă:-*

Noi, românii, privim adesea cu admirație nețărmuită către Europa, către alte țări mai dezvoltate pentru că este vorba de un stil de viață diferit și orice lucru nou ne fascinează și ne încântă. E adevărat că e altă viață în așa zisul Occident, însă această opinie general acceptată a condus treptat la o depreciere și chiar deconsiderare a propriei țări.

România e frumoasă!!! Are oameni frumoși și valoroși, locuri desprinse parcă din Rai, voie bună, glume, zâmbete, reușite.

Mă gândeam zilele trecute că Bucureștiul, deși este foarte aglomerat și uneori imbâcsit, are potențial. Păcat că nimeni nu se gândește să îl valorifice, păcat că rămâne numai la stadiul de potențial. Calea Victoriei, zona Lipscani, parcurile cu flori și multă verdeață, priveliștea de pe Arcul de Triumf, Casa Poporului...sunt multe locuri frumoase în București. Nu e promovat și valorofcat cum trebuie, dar e un oraș frumos.

Citisem ieri cu o oarecare amărăciune că românii sunt, după turci, a doua colectivitate migratoare din Europa. În 2009, 2,3 milioane de de români trăiau în afara granițelor țării noastre. Alarmant.

Recunosc că am fost și eu tentată de o viață mai bună în străinătate, de noutate, însă mi-au fost destule câteva zile să îmi dau seama cât de atașată sunt de viața de aici. Ce bine e acasă! :). Îmi place la nebunie să călătoresc, să vizitez...Mi-ar plăcea poate chiar să stau câteva luni într-o altă țară (pentru că avem multe lucruri de învățat și numai de câștigat dacă privim cu un ochi analitic viața din alte țări), dar nimic nu se se compară cu atmosfera de acasă. Nicăieri nu e ca acasă!

Gratefulness

Mai mult ca niciodată mă simt recunoscătoare pentru ceea ce am, mulțumită de ceea ce sunt și împăcată cu mine. Este un sentiment atât de plăcut și de liniștitor... Uitându-mă în jur, la persoanele nervoase, plictisite, deprimate sau nemulțumite, nu pot decât să simt milă, să îmi pară rău pentru ei. E ca și cum eu aș sta la căldură, într-o cameră luminoasă, primitoare, superbă, iar restul lumii e afară, în frig. Mă simt protejată și e ciudat să remarc că protecția și sentimentul de siguranță ți-l poți crea singură. E ceva care vine din tine. Mă întreb ce am făcut până acum. Ce m-a împiedicat să fiu așa mereu?

Sunt invadată de energie pozitivă. Cred că se vede și se simte. Zilele trecute m-a întrebat o prietenă dacă mi-am pus lentile de contact. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului și aici se găsește și explicația.

Sunt recunoscătoare pentru că am multe persoane valoroase lângă mine, pentru că am o viață frumoasă, pentru că sunt tânără, pentru că am evoluat mult în ultimul timp, pentru că pot să alerg și să râd cu poftă, pentru că am o viață înainte, pentru că sunt eu.

E ciudat cum vin toate lucrurile de la sine, cum toate se aliniază și...se întâmplă. Se întâmplă să fiu fericită. Simt o nevoie acută în fiecare zi doar să mulțumesc. În rugăciunile mele, rugămințile și dorințele sunt treptat înlocuite de mulțumiri. Mulțumesc din tot sufletul, cu toată ființa mea. Fericirea stă în noi și ai fi uimit să descoperi energiile încătușate care zac în tine. Nu lăsa viața ta să eșueze lamentabil în plictiseală, tristețe, blazare, conformism. Nu uita de visele tale!Nu le amâna!

Ten Golden Rules for a Great Life

Mi s-a demonstrat de nenumărate ori că viața noastră e așa cum suntem noi. Sună idealist și totuși...De cele mai multe ori stă în puterea noastră să fim binedispuși, veseli, binevoitori, plictisiți sau triști. E alegerea noastră. Cu toate acestea, pe cât pare de simplu, pe atât este de greu de pus în practică. Și totuși, noi putem să ne controlăm emoțiile și să le trăim la amplitutudinea dorită de noi. Noi ne construim lumea în care trăim. Suntem demiurgi fără să ne dăm seama. Creăm o operă, viața noastră, pe care dacă ar fi să o analizăm, probabil că am spune că putem mai mult. Și chiar putem.

Când mă gândesc la lucruri de genul acesta, mă invadează un sentiment pe care nu l-aș putea denumi, ci doar descrie ca grandios, față de toată frumusețea vieții. Trebuie să recunoaștem că viața, așa cum este ea e superbă, și că suntem liberi să trăim infinite și inegalabile experiențe. Depinde de noi. Noi suntem cei care ne punem în mod inconștient propriile limite.

Acum te gândești probabil că e un adevăr în toate cuvintele acestea, dar mâine le vei uita și vei trăi după aceleași reguli proprii de care nici măcar nu ești conștient. E firea omului.

Probabil din această cauză simt și eu acum nevoia să scriu câteva reguli, câteva gânduri motivante pe care mi-ar plăcea să nu le uit.

So, here are ten golden rules:

1. Whatever you believe, with feeling, becomes your reality. Your outer world corresponds to your inner world.

2. Take charge of your life.

3. If it's to be, it's up to you.

4. Focus on future! Think ahead!

5. Let it go! (eliminate all the "if only's" from your life)

6. Don't take it personally!

7. No one is guilty.

8. You must deal with the world as it is, not as you wish it to be.

9. Earn the respect of the people you respect.

10. Make it simple and enjoy it! Smile:)

2009

A mai trecut un an. Nu simt nostalgia trecerii timpului, poate pentru că anul acesta a fost unul foarte plin, formativ aş putea spune. Poate că anul acesta m-am maturizat mai mult decât în alţi ani. Şi când spun maturizare nu mă refer doar la aspecte educative, la elementele aşa-zise "bune". Mă refer şi la încercări, la eşecuri, la dezamăgiri, înfruntare a realităţii, a răutăţii oamenilor, deziluzionare, dezidealizare şi...noi începuturi.
Eşecurile sunt cele care te maturizează cel mai mult, care te fac să accepţi înfrângerea şi să o iei de la capăt cu mai multă energie şi cu o lecţie învăţată. Poate că cea mai importantă lecţie de viaţă a fost să mă implic mai puţin, să fiu mai moderată, mai rezervată, sa privesc cu un ochi de suspiciune totul, inclusiv oamenii. La o primă vedere, ai putea spune că nu e o atitudine tocmai bună. Depinde cum aplici această lecţie. Nu trăiesc cu mai puţin entuziasm viaţa, ci doar am învăţat că unele lucruri trebuie să le accepţi aşa cum sunt. De ce? Pentru că nimic nu e perfect pe lumea şi pentru că, mai mult decât atât, lucrurile care se apropie de perfecţiune îşi pierd din farmec.
Paradoxal, apreciez mai mult oamenii de lângă mine, sunt mândră să îi am alături, uneori mă uit la ei cu recunoştinţă gratuită. Apreciez mai mult oamenii în general, însă am grijă să nu am prea multe aşteptări de la ei. Când nu ai aşteptări prea mari, nici nu rişti să fii prea dezamăgit, iar o surpriză plăcută nu strică nimănui. E suficient să acorzi o şansă şi să aştepţi.
Nu simt nostalgia trecerii timpului pentru că a fost un an foarte furtunos şi…frumos. Am trăit din plin, la intensitate maximă. Dacă ar trebui să asemăn acum cu ceva acest an ar fi cu o călătorie cu maşina, uneori cu muzica dată la maxim, alteori doar admirând peisajul numai pentru ca apoi să apăs acceleraţia până la fund. Sună a încălcarea regulilor de circulaţie, întrecere a măsurii, dar eu nu aş putea-o defini aşa pentru că mă cunosc şi ştiu că nu am încălcat nicio regulă proprie. Per ansamblu, aş putea spune că a fost un an foarte fructos, cu multe amintiri care mă fac în momnetul acesta să zâmbesc şi mai mult…să mă bucur iar.
Să sperăm că 2010 va fi cel puţin la fel de plin ca anul care e pe final şi că la anul vor fi în jurul meu cel puţin la fel de multe persoane dragi mie şi cărora le sunt dragă.

Copiii

Nimic nu poate fi mai frumos decât un copil mic! Nimic nu se compară cu un zâmbet de copil, cu nişte vorbe spuse din suflet, în care poţi avea încredere. Cred că acesta este motivul pentru care zâmbim aşa înduioşaţi şi îngăduitori copiilor: pentru că ei nu ne trădează, nu ne mint, pentru că în ei putem avea deplină încredere, pentru că dincolo de vorbele lor nu mai există nimic, niciun scop ascuns, pentru că sunt atât de transparenţi. E aproape imposibil să nu îţi fie dragi.

Când te uiţi la un copil uiţi de toate grijile pentru că te acaparează fără să îţi dai seama în universul lui lipsit de griji, simplu, coerent şi atât de fragil. Copiii nu au griji şi, prin acest fapt simplu, ei sunt altfel: sunt nişte fiinţe norocoase, binecuvântate care râd din toată inima, al căror zâmbet nu e umbrit de nimic, al căror pas calcă curajos pe frunze uscate fără a şti ce înseamnă frica, a căror privire alunecă curioasă prin universuri pline de joc.

Challenge: How many smiles can YOU create? :-?

Cu bune, cu rele, a mai trecut un an şi spiritul sărbătorilor nu s-a lăsat speriat de previziunile sumbre ale anului 2010, ci bate la uşa fiecăruia conştiincios şi perseverent. ( Acest „bătut la uşă” mi-a amintit de o metaforă foarte dragă mie, pe care cred că merită să v-o spun -"Amintirile sunt clopote de cristal ce bat la poarta uitării.")
Este deja un clişeu faptul că de sărbători trebuie să fim mai buni, mai darnici şi mai înţelegători. Scopul final, de multe ori însă omis, este să îi facem fericiţi pe cei din jurul nostru, în special pe cei dragi. Şi acum vine partea cea mai interesantă, cea mai atractivă prin aplicabilitatea ei: faptul că noi, întrucât cunoaştem destul de bine persoanele dragi nouă, am putea să îi facem fericiţi fără un efort supraomenesc. Deoarece ştim care sunt nevoile reale ale persoanelor dragi de lângă noi, noi avem puterea şi posibilitatea de a-i face fericiţi prin lucruri simple. Şi când spun nevoi nu mă refer la o lipsă, la lucruri materiale, ci mai degrabă la sentimente, la stări de spirit, la a face ziua bună unei persoane sau pur şi simplu a nu i-o strica.
De multe ori de noi depinde starea de dispoziţie a persoanei de lângă noi, de multe ori este atât de simplu şi atât de la îndemână să facem un bine, să facem o persoană să zâmbească încât omitem acest lucru tocmai pentru că e prea simplu şi prea evident.
Dacă stai pentru câteva momente şi te pui în locul persoanei de lângă tine cu siguranţă că îi vei descoperi lipsurile şi îi vei putea produce o bucurie simplă, îl vei putea ajuta într-un anumit fel. Acesta este sensul spiritului de Crăciun şi în această atitudine stă bunătatea unui om. De aceea, de multe ori, deşi o persoană face fapte bune şi acţionează moral în chestiunile importante ale vieţii, indiferenţa, lipsa de consideraţie şi dezinteresul continuu faţă de cel de lângă el, te fac să te întrebi dacă este un om bun sau nu.
Până la urmă, care este unitatea de măsură pentru bunătatea unui om? Probabil că răspunsul este diferit pentru fiecare în parte. Eu aş spune că gradul de împăcare sufletească şi de mulţumire faţă de propria viaţă e un indicator bun, însă greu de evaluat.
La fel de adevărat este şi faptul că fiecare dintre noi are în el gradul lui de bunătate, de omenie şi o anume sensibilitate faţă de anumite valori, tradiţii, idei. Eu zic că în numele acestei sensibilităţi, NOI merităm să fim mai buni, să ne facem fericiţi, să ne acoperim feţele cu un zâmbet de sărbătoare în această perioadă. So, let’s see: how many smiles can YOU create? ;)

Miros de portocale...

Se aproprie sărbătorile cu paşi grăbiţi şi tot am un sentiment de retragere, o dorinţă de a fi singură şi de a mă gândi la cei dragi ca fiindu-mi dragi, fără prea multe vorbe sau declaraţii siropoase. Mă mulţumesc cu faptul că sunt acolo, că există şi mă face fericită numai gândul la ei.

Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă uit pe geam, la albul imaculat care nu s-a mai îndurat de câţiva ani buni să ne viziteze de sărbători. E un sentiment plăcut de linişte.

Mă bucură faptul că nu trebuie să ajung nicăieri, nimic nu e de neamânat. Timpul şi-a pierdut puţin din însemnătate. E un timp de sărbătoare doar, de vacanţă.

Miroase a portocale şi mă înebuneşte acest miros. Aş fi în stare să desfac portocale toată ziua. Am senzaţia că dacă aş reuşi să fac acest miros să persiste, aş reuşi să readuc copilăria, să opresc vacanţa aceasta în loc, să o strâng la piept, să adorm cu ea în braţe.

De sărbători îmi place să respir prin fiecare por al pielii, să înregistrez tot, să degust, să savurez, să mă bucur, să mă gândesc şi să mă bucur iar. Şi toate acestea într-o totală stare de împăcare cu mine însămi şi mulţumire. Numai acasă pot fi aşa, numai acasă poate fi aşa.

O discuţie în tren

În drum spre casă, am avut ocazia să cunosc în tren câţiva tineri teribilişti, artişti amatori, boemi şi...puţin confuzi. Emanau acel sentiment că lumea le aparţine, că pot face orice. Aveau senzaţia că ei sunt singurii care înţeleg, că restul lumii e oarbă, că ei sunt nişte victime…şi, automat, un zâmbet dispreţuitor afişat ostentativ.
La un moment dat unul dintre aceştia a început să vorbească cu o doamnă mai în vârstă subiecte filosofice: despre viaţă, fericire, libertate. M-a impresionat în mod plăcut respectul arătat, atitudine rară în ziua de astăzi. Bătrâna era conciliantă şi dispusă să asculte. Ea trăise vremuri în care libertatea fusese mult îngrădită şi râvnită pentru ca astăzi să trăiască într-o societate democratică, în care libertatea este înţeleasă în fel şi mii de chipuri. Şi tocmai această societate îl făcea pe tânăr să se simtă constrâns, să nu fie liber. Da, trăim într-o societate şi din respect pentru celălalt trebuie să respectăm nişte reguli, deci nu putem fi în totalitate liberi. Şi ce e rău în asta? Oare asta ne împiedică să ne trăim viaţa aş cum vrem? Oare asta ne obstrucţionează drumul spre fericire?
Tânărul era foarte afectat, având o amărăciune în glas. M-am întrebat de ce ajung unii tineri să gândească atât de pesimist când avem o viaţă la dispoziţie, o viaţă a noastră pe care o putem trăi frumos sau dimpotrivă, plângându-ne de milă. E alegerea noastră, e viaţa noastră.
În final, când era pe punctul de a pleca a întrebat-o pe bătrână: „Ştiţi ce e fericirea?”. Neaşteptând răspunsul care nu era important de altfel, a spus triumfător: „Fericirea e libertate.”
Mi-a trecut imediat prin minte faptul că probabil nu a iubit niciodată. Fericirea nu e echivalentul libertăţii, căci poţi să fii liber şi să nu fii fericit, după cum poţi fi fericit fără a fi neapărat liber.
Definiţia dată de tânăr are un sens restrâns, e un obiect privit dintr-un singur unghi, dar e înainte de toate o părere care trebuie respectată. Valori precum libertatea, fericirea, iubirea, moralitatea, etc. sunt înţelese de fiecare în parte diferit în funcţie de unghiul sau unghiurile sub incidenţa cărora a avut fiecare persoană şansa să privească. Acesta este singurul adevăr care trebuie înţeles: că suntem diferiţi, că avem păreri şi viziuni diferite şi că, în ciuda tuturor acestor lucruri, trăim toţi împreună într-o societate.

Alegerile în România

A trecut ceva timp de la alegeri, destul timp cât să se calmeze spiritele şi ca lucrurile să reintre în făgaşul lor normal. Există senzaţia apăsătoare că am ajuns de unde am plecat, că nu s-a schimbat nimic. Şi cum România a tras de timp, probabil va încerca să facă acest lucru şi de acum înainte, însă timpul nu va mai avea răbdare ca până acum.
Oamenii au încetat să mai spere, sunt panicaţi şi se concentrează pe ziua de mâine, pe problemele lor, reîntorcându-se la ceea ce se numeşte viaţă proprie. Guvernarea şi-a intrat în puteri şi încă 4 ani din acest moment va domni liniştită, imună la vocea poporului. Sau poate într-adevăr a învăţat din greşeli şi aceasta va fi şansa de a face lucrurile mai bine. Cine ştie? Vom trăi şi vom vedea că alt lucru mai bun de făcut nu avem.
Alegerile din acest an din România au fost unele zbuciumate, controversate şi agresive aş putea spune (de la atributul definitoriu al campaniilor realizate de candidaţii din 2009). Românii au votat în general negativ sau atraşi de micii "magneţi" de imagine utilizaţi în perioada electorală. A câştigat candidatul care a adaptat tehnicile de campanie la target, adică la profilul psihologic al populaţiei României. A câştigat candidatul care a ştiut să empatizeze cu marea majoritate, cu poporul, cu oamenii de rând. S-a văzut încă o dată puterea celor mulţi, nu neapărat a celor care au ceva de spus. Când majoritatea are câştig de cauză înseamnă că se gândeşte în termeni cantitativi, nu calitativi. Rezultatul este unul firesc care demonstrează din cine e alcătuită majoritatea. Şi atât.
Românii vor rămâne iar singuri în lupta cu ziua de mâine. E un proces de alienare care ne face din ce în ce mai lipsiţi de speranţă. Nemulţumirea planează peste România.

Managing your own life

Se tot vorbeste in ziua de azi de manager si management, de cele mai multe ori pentru ca e la moda (suna mai bine decat echivalentul romanesc, te duce cu gandul la o pozitie superioara, de conducere, etc.). Mai util insa ar fi sa intelegem utilitatea acestui cuvant si ariile diverse in care poate fi aplicat.
Si daca tot toata lumea isi doreste sa devina manager, exista o modalitate care sta la indemana oricui de a vedea cat de buni manageri suntem: modul in care ne manageriem propria viata.
Ce-ar fi sa ne dam jos macar din cand in cand ochelarii de cal si sa privim imaginea de ansamblu, sa analizam si sa ne analizam, sa ne stabilim obiective si sa ne autodepasim? Stim ce vrem cu adevarat? Ne este clar cine vrem sa fim? Ne-am gandit la modul in care am putea obtine ceea ce ne dorim? Am luat toate variantele in considerare? Am incercat tot ceea ce se putea? Ne-am straduit destul?Am dat tot ceea ce e mai bun din noi?
Ce-ar fi sa nu ne mai plangem de mila si sa ne luptam pentru ceea ce vrem?Oare e dator cineva sa ne ajute?Oare poate cineva sa gandeasca in locul nostru, sa ia atitudine?
Cea mai comoda atitudine este cea in care asteptam sa ni se intample lucruri marete, sa ne pice ceva din cer, sa avem noroc, dar de ce sa lasam totul in seama norocului? Oare viata noastra valoreaza atat de putin incat sa ne permitem sa lasam totul in seama a ceva atat de derizoriu?
Pe de alta parte, cea mai mare dovada de curaj este sa te infrunti pe tine insuti si sa te provoci, sa iti fixezi niste obiective pe care sa le atingi, sa indraznesti sa te implici, sa lupti. Daca vrei sa reusesti, nu exista alta varinta si...
"The first step to getting the things you want out of life is this: Decide what you want. "(Ben Stein)
"Life is a single road behind us, but a lot ahead of us."(Paul Carvel)

Ce mai urmeaza?

18 noiembrie 2009. M-am trezit cu un sunet asurzitor de claxon in urechi. Afara era un vuiet infernal, urlet de masini nervoase si de oameni grabiti. As fi vrut sa ies pe balcon, dar de frica sa nu ma sperie aglomeratia de afara si sa nu mai plec nicaieri, mi-am baut cafeaua, m-am imbracat si am iesit si eu in mijlocul multimii.

Oameni grabiti umpleau trotuarele, mergand mecanic, cu privirile in van. Revolta. Batrani, tineri si oameni in toata firea mergand in multime, gafaind. Pasul lor hotarat m-a speriat putin...si m-a dus cu gandul la revolutie.

Eram conformata cu gandul ca voi merge pe jos pana la facultate asa ca m-am concentrat pe multimea din jurul meu, inspirand cu nesat aerul rece. Am simtit pentru o clipa forta colectiva, forta unei societati. Acesti oameni iesiti pe strazile Bucurestiului concentreaza o putere de care ei nu sunt constienti si pe care ei nici nu si-o imagineaza. Imaginatia omului din ziua de azi nu ii mai permite sa se gandeasca la forta pe care o detine, caci suntem conformati si sictiriti. Nu mai credem in vreo schimbare, ci ne resemnam si ne invatam cu raul.

"Se poate si mai rau!" spun unii. Nu stiu ce am putea face ca sa fie mai bine, dar cred ca ar trebui sa aiba loc o schimbare majora, o cotitura, o trezire din somn. E un mare dezastru ceea ce se intampla in societatea romaneasca, e o lume putin anapoda si multe lucruri au luat-o razna, au scapat de sub control. Oare ce urmeaza?

Te iubesc!Te iubesc?

Really?:))
Mai avem puterea sa credem? Folosim cuvinte mari, sacre cu atata usurinta, le epuizam si apoi ne miram de faptul ca nu mai au valoare. Ne folosim de ele ca de niste curve si apoi ni se par mici in fata noastra, simtim ca le avem in stapanire, ca suntem puternici, cand de fapt noi suntem cei care ne trezim mici in fata unor lucruri pentru care nu mai avem cuvinte.
De fapt noi suntem atat de mici si am devenit si mai mici de cand suntem damnati sa traim cu frica de a crede sau cu riscul de a nu crede.
Ne inecam lamentabil intr-un ocean de cuvinte fara sens si fara valoare care se ofilesc pe zi ce trece intr-un cotidian manjit de superficialitate. Suntem lamentabil de efemeri si de lipsiti de farmec. Ne plictisim si simtim nevoia sa ne reinventam mereu. Pana cand? Ce mai putem reinventa?
Efemeritatea si nimicnicia noastra fac parte din noi, reprezinta trasaturi inalienabile care isi lasa amprenta in tot ceea ce facem, in ceea ce traim. Pana si in dragoste?????
Din pacate, da. Mi-e greu sa cred ca exista dragoste netarmuita, dargoste ca-n povesti. Ne amagim cu franturi de fericire...si de dragoste. Si tanjim dupa siguranta, dupa stabilitate, dupa un "Te iubesc!" etern.
Adesea ne mintim ca noi suntem altfel si ca nu o sa ne inecam in banal si in cotidian. Ne place sa credem ca noi suntem speciali si ca "Nu o sa mi se intample mie".
Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat ne e din ce in ce mai greu sa credem, sa visam, sa ne entuziasmam si sa fim fericiti.
"Daca TE IUBESC este raspunsul, poti sa mai repeti intrebarea?"(citat din piesa de teatru "Te iubesc!Te iubesc?" jucata la Laptaria lui Enache - merita vazuta;))