Challenge: How many smiles can YOU create? :-?

Cu bune, cu rele, a mai trecut un an şi spiritul sărbătorilor nu s-a lăsat speriat de previziunile sumbre ale anului 2010, ci bate la uşa fiecăruia conştiincios şi perseverent. ( Acest „bătut la uşă” mi-a amintit de o metaforă foarte dragă mie, pe care cred că merită să v-o spun -"Amintirile sunt clopote de cristal ce bat la poarta uitării.")
Este deja un clişeu faptul că de sărbători trebuie să fim mai buni, mai darnici şi mai înţelegători. Scopul final, de multe ori însă omis, este să îi facem fericiţi pe cei din jurul nostru, în special pe cei dragi. Şi acum vine partea cea mai interesantă, cea mai atractivă prin aplicabilitatea ei: faptul că noi, întrucât cunoaştem destul de bine persoanele dragi nouă, am putea să îi facem fericiţi fără un efort supraomenesc. Deoarece ştim care sunt nevoile reale ale persoanelor dragi de lângă noi, noi avem puterea şi posibilitatea de a-i face fericiţi prin lucruri simple. Şi când spun nevoi nu mă refer la o lipsă, la lucruri materiale, ci mai degrabă la sentimente, la stări de spirit, la a face ziua bună unei persoane sau pur şi simplu a nu i-o strica.
De multe ori de noi depinde starea de dispoziţie a persoanei de lângă noi, de multe ori este atât de simplu şi atât de la îndemână să facem un bine, să facem o persoană să zâmbească încât omitem acest lucru tocmai pentru că e prea simplu şi prea evident.
Dacă stai pentru câteva momente şi te pui în locul persoanei de lângă tine cu siguranţă că îi vei descoperi lipsurile şi îi vei putea produce o bucurie simplă, îl vei putea ajuta într-un anumit fel. Acesta este sensul spiritului de Crăciun şi în această atitudine stă bunătatea unui om. De aceea, de multe ori, deşi o persoană face fapte bune şi acţionează moral în chestiunile importante ale vieţii, indiferenţa, lipsa de consideraţie şi dezinteresul continuu faţă de cel de lângă el, te fac să te întrebi dacă este un om bun sau nu.
Până la urmă, care este unitatea de măsură pentru bunătatea unui om? Probabil că răspunsul este diferit pentru fiecare în parte. Eu aş spune că gradul de împăcare sufletească şi de mulţumire faţă de propria viaţă e un indicator bun, însă greu de evaluat.
La fel de adevărat este şi faptul că fiecare dintre noi are în el gradul lui de bunătate, de omenie şi o anume sensibilitate faţă de anumite valori, tradiţii, idei. Eu zic că în numele acestei sensibilităţi, NOI merităm să fim mai buni, să ne facem fericiţi, să ne acoperim feţele cu un zâmbet de sărbătoare în această perioadă. So, let’s see: how many smiles can YOU create? ;)

Miros de portocale...

Se aproprie sărbătorile cu paşi grăbiţi şi tot am un sentiment de retragere, o dorinţă de a fi singură şi de a mă gândi la cei dragi ca fiindu-mi dragi, fără prea multe vorbe sau declaraţii siropoase. Mă mulţumesc cu faptul că sunt acolo, că există şi mă face fericită numai gândul la ei.

Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă uit pe geam, la albul imaculat care nu s-a mai îndurat de câţiva ani buni să ne viziteze de sărbători. E un sentiment plăcut de linişte.

Mă bucură faptul că nu trebuie să ajung nicăieri, nimic nu e de neamânat. Timpul şi-a pierdut puţin din însemnătate. E un timp de sărbătoare doar, de vacanţă.

Miroase a portocale şi mă înebuneşte acest miros. Aş fi în stare să desfac portocale toată ziua. Am senzaţia că dacă aş reuşi să fac acest miros să persiste, aş reuşi să readuc copilăria, să opresc vacanţa aceasta în loc, să o strâng la piept, să adorm cu ea în braţe.

De sărbători îmi place să respir prin fiecare por al pielii, să înregistrez tot, să degust, să savurez, să mă bucur, să mă gândesc şi să mă bucur iar. Şi toate acestea într-o totală stare de împăcare cu mine însămi şi mulţumire. Numai acasă pot fi aşa, numai acasă poate fi aşa.

O discuţie în tren

În drum spre casă, am avut ocazia să cunosc în tren câţiva tineri teribilişti, artişti amatori, boemi şi...puţin confuzi. Emanau acel sentiment că lumea le aparţine, că pot face orice. Aveau senzaţia că ei sunt singurii care înţeleg, că restul lumii e oarbă, că ei sunt nişte victime…şi, automat, un zâmbet dispreţuitor afişat ostentativ.
La un moment dat unul dintre aceştia a început să vorbească cu o doamnă mai în vârstă subiecte filosofice: despre viaţă, fericire, libertate. M-a impresionat în mod plăcut respectul arătat, atitudine rară în ziua de astăzi. Bătrâna era conciliantă şi dispusă să asculte. Ea trăise vremuri în care libertatea fusese mult îngrădită şi râvnită pentru ca astăzi să trăiască într-o societate democratică, în care libertatea este înţeleasă în fel şi mii de chipuri. Şi tocmai această societate îl făcea pe tânăr să se simtă constrâns, să nu fie liber. Da, trăim într-o societate şi din respect pentru celălalt trebuie să respectăm nişte reguli, deci nu putem fi în totalitate liberi. Şi ce e rău în asta? Oare asta ne împiedică să ne trăim viaţa aş cum vrem? Oare asta ne obstrucţionează drumul spre fericire?
Tânărul era foarte afectat, având o amărăciune în glas. M-am întrebat de ce ajung unii tineri să gândească atât de pesimist când avem o viaţă la dispoziţie, o viaţă a noastră pe care o putem trăi frumos sau dimpotrivă, plângându-ne de milă. E alegerea noastră, e viaţa noastră.
În final, când era pe punctul de a pleca a întrebat-o pe bătrână: „Ştiţi ce e fericirea?”. Neaşteptând răspunsul care nu era important de altfel, a spus triumfător: „Fericirea e libertate.”
Mi-a trecut imediat prin minte faptul că probabil nu a iubit niciodată. Fericirea nu e echivalentul libertăţii, căci poţi să fii liber şi să nu fii fericit, după cum poţi fi fericit fără a fi neapărat liber.
Definiţia dată de tânăr are un sens restrâns, e un obiect privit dintr-un singur unghi, dar e înainte de toate o părere care trebuie respectată. Valori precum libertatea, fericirea, iubirea, moralitatea, etc. sunt înţelese de fiecare în parte diferit în funcţie de unghiul sau unghiurile sub incidenţa cărora a avut fiecare persoană şansa să privească. Acesta este singurul adevăr care trebuie înţeles: că suntem diferiţi, că avem păreri şi viziuni diferite şi că, în ciuda tuturor acestor lucruri, trăim toţi împreună într-o societate.

Alegerile în România

A trecut ceva timp de la alegeri, destul timp cât să se calmeze spiritele şi ca lucrurile să reintre în făgaşul lor normal. Există senzaţia apăsătoare că am ajuns de unde am plecat, că nu s-a schimbat nimic. Şi cum România a tras de timp, probabil va încerca să facă acest lucru şi de acum înainte, însă timpul nu va mai avea răbdare ca până acum.
Oamenii au încetat să mai spere, sunt panicaţi şi se concentrează pe ziua de mâine, pe problemele lor, reîntorcându-se la ceea ce se numeşte viaţă proprie. Guvernarea şi-a intrat în puteri şi încă 4 ani din acest moment va domni liniştită, imună la vocea poporului. Sau poate într-adevăr a învăţat din greşeli şi aceasta va fi şansa de a face lucrurile mai bine. Cine ştie? Vom trăi şi vom vedea că alt lucru mai bun de făcut nu avem.
Alegerile din acest an din România au fost unele zbuciumate, controversate şi agresive aş putea spune (de la atributul definitoriu al campaniilor realizate de candidaţii din 2009). Românii au votat în general negativ sau atraşi de micii "magneţi" de imagine utilizaţi în perioada electorală. A câştigat candidatul care a adaptat tehnicile de campanie la target, adică la profilul psihologic al populaţiei României. A câştigat candidatul care a ştiut să empatizeze cu marea majoritate, cu poporul, cu oamenii de rând. S-a văzut încă o dată puterea celor mulţi, nu neapărat a celor care au ceva de spus. Când majoritatea are câştig de cauză înseamnă că se gândeşte în termeni cantitativi, nu calitativi. Rezultatul este unul firesc care demonstrează din cine e alcătuită majoritatea. Şi atât.
Românii vor rămâne iar singuri în lupta cu ziua de mâine. E un proces de alienare care ne face din ce în ce mai lipsiţi de speranţă. Nemulţumirea planează peste România.

Managing your own life

Se tot vorbeste in ziua de azi de manager si management, de cele mai multe ori pentru ca e la moda (suna mai bine decat echivalentul romanesc, te duce cu gandul la o pozitie superioara, de conducere, etc.). Mai util insa ar fi sa intelegem utilitatea acestui cuvant si ariile diverse in care poate fi aplicat.
Si daca tot toata lumea isi doreste sa devina manager, exista o modalitate care sta la indemana oricui de a vedea cat de buni manageri suntem: modul in care ne manageriem propria viata.
Ce-ar fi sa ne dam jos macar din cand in cand ochelarii de cal si sa privim imaginea de ansamblu, sa analizam si sa ne analizam, sa ne stabilim obiective si sa ne autodepasim? Stim ce vrem cu adevarat? Ne este clar cine vrem sa fim? Ne-am gandit la modul in care am putea obtine ceea ce ne dorim? Am luat toate variantele in considerare? Am incercat tot ceea ce se putea? Ne-am straduit destul?Am dat tot ceea ce e mai bun din noi?
Ce-ar fi sa nu ne mai plangem de mila si sa ne luptam pentru ceea ce vrem?Oare e dator cineva sa ne ajute?Oare poate cineva sa gandeasca in locul nostru, sa ia atitudine?
Cea mai comoda atitudine este cea in care asteptam sa ni se intample lucruri marete, sa ne pice ceva din cer, sa avem noroc, dar de ce sa lasam totul in seama norocului? Oare viata noastra valoreaza atat de putin incat sa ne permitem sa lasam totul in seama a ceva atat de derizoriu?
Pe de alta parte, cea mai mare dovada de curaj este sa te infrunti pe tine insuti si sa te provoci, sa iti fixezi niste obiective pe care sa le atingi, sa indraznesti sa te implici, sa lupti. Daca vrei sa reusesti, nu exista alta varinta si...
"The first step to getting the things you want out of life is this: Decide what you want. "(Ben Stein)
"Life is a single road behind us, but a lot ahead of us."(Paul Carvel)

Ce mai urmeaza?

18 noiembrie 2009. M-am trezit cu un sunet asurzitor de claxon in urechi. Afara era un vuiet infernal, urlet de masini nervoase si de oameni grabiti. As fi vrut sa ies pe balcon, dar de frica sa nu ma sperie aglomeratia de afara si sa nu mai plec nicaieri, mi-am baut cafeaua, m-am imbracat si am iesit si eu in mijlocul multimii.

Oameni grabiti umpleau trotuarele, mergand mecanic, cu privirile in van. Revolta. Batrani, tineri si oameni in toata firea mergand in multime, gafaind. Pasul lor hotarat m-a speriat putin...si m-a dus cu gandul la revolutie.

Eram conformata cu gandul ca voi merge pe jos pana la facultate asa ca m-am concentrat pe multimea din jurul meu, inspirand cu nesat aerul rece. Am simtit pentru o clipa forta colectiva, forta unei societati. Acesti oameni iesiti pe strazile Bucurestiului concentreaza o putere de care ei nu sunt constienti si pe care ei nici nu si-o imagineaza. Imaginatia omului din ziua de azi nu ii mai permite sa se gandeasca la forta pe care o detine, caci suntem conformati si sictiriti. Nu mai credem in vreo schimbare, ci ne resemnam si ne invatam cu raul.

"Se poate si mai rau!" spun unii. Nu stiu ce am putea face ca sa fie mai bine, dar cred ca ar trebui sa aiba loc o schimbare majora, o cotitura, o trezire din somn. E un mare dezastru ceea ce se intampla in societatea romaneasca, e o lume putin anapoda si multe lucruri au luat-o razna, au scapat de sub control. Oare ce urmeaza?

Te iubesc!Te iubesc?

Really?:))
Mai avem puterea sa credem? Folosim cuvinte mari, sacre cu atata usurinta, le epuizam si apoi ne miram de faptul ca nu mai au valoare. Ne folosim de ele ca de niste curve si apoi ni se par mici in fata noastra, simtim ca le avem in stapanire, ca suntem puternici, cand de fapt noi suntem cei care ne trezim mici in fata unor lucruri pentru care nu mai avem cuvinte.
De fapt noi suntem atat de mici si am devenit si mai mici de cand suntem damnati sa traim cu frica de a crede sau cu riscul de a nu crede.
Ne inecam lamentabil intr-un ocean de cuvinte fara sens si fara valoare care se ofilesc pe zi ce trece intr-un cotidian manjit de superficialitate. Suntem lamentabil de efemeri si de lipsiti de farmec. Ne plictisim si simtim nevoia sa ne reinventam mereu. Pana cand? Ce mai putem reinventa?
Efemeritatea si nimicnicia noastra fac parte din noi, reprezinta trasaturi inalienabile care isi lasa amprenta in tot ceea ce facem, in ceea ce traim. Pana si in dragoste?????
Din pacate, da. Mi-e greu sa cred ca exista dragoste netarmuita, dargoste ca-n povesti. Ne amagim cu franturi de fericire...si de dragoste. Si tanjim dupa siguranta, dupa stabilitate, dupa un "Te iubesc!" etern.
Adesea ne mintim ca noi suntem altfel si ca nu o sa ne inecam in banal si in cotidian. Ne place sa credem ca noi suntem speciali si ca "Nu o sa mi se intample mie".
Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat ne e din ce in ce mai greu sa credem, sa visam, sa ne entuziasmam si sa fim fericiti.
"Daca TE IUBESC este raspunsul, poti sa mai repeti intrebarea?"(citat din piesa de teatru "Te iubesc!Te iubesc?" jucata la Laptaria lui Enache - merita vazuta;))