Managing your own life

Se tot vorbeste in ziua de azi de manager si management, de cele mai multe ori pentru ca e la moda (suna mai bine decat echivalentul romanesc, te duce cu gandul la o pozitie superioara, de conducere, etc.). Mai util insa ar fi sa intelegem utilitatea acestui cuvant si ariile diverse in care poate fi aplicat.
Si daca tot toata lumea isi doreste sa devina manager, exista o modalitate care sta la indemana oricui de a vedea cat de buni manageri suntem: modul in care ne manageriem propria viata.
Ce-ar fi sa ne dam jos macar din cand in cand ochelarii de cal si sa privim imaginea de ansamblu, sa analizam si sa ne analizam, sa ne stabilim obiective si sa ne autodepasim? Stim ce vrem cu adevarat? Ne este clar cine vrem sa fim? Ne-am gandit la modul in care am putea obtine ceea ce ne dorim? Am luat toate variantele in considerare? Am incercat tot ceea ce se putea? Ne-am straduit destul?Am dat tot ceea ce e mai bun din noi?
Ce-ar fi sa nu ne mai plangem de mila si sa ne luptam pentru ceea ce vrem?Oare e dator cineva sa ne ajute?Oare poate cineva sa gandeasca in locul nostru, sa ia atitudine?
Cea mai comoda atitudine este cea in care asteptam sa ni se intample lucruri marete, sa ne pice ceva din cer, sa avem noroc, dar de ce sa lasam totul in seama norocului? Oare viata noastra valoreaza atat de putin incat sa ne permitem sa lasam totul in seama a ceva atat de derizoriu?
Pe de alta parte, cea mai mare dovada de curaj este sa te infrunti pe tine insuti si sa te provoci, sa iti fixezi niste obiective pe care sa le atingi, sa indraznesti sa te implici, sa lupti. Daca vrei sa reusesti, nu exista alta varinta si...
"The first step to getting the things you want out of life is this: Decide what you want. "(Ben Stein)
"Life is a single road behind us, but a lot ahead of us."(Paul Carvel)

Ce mai urmeaza?

18 noiembrie 2009. M-am trezit cu un sunet asurzitor de claxon in urechi. Afara era un vuiet infernal, urlet de masini nervoase si de oameni grabiti. As fi vrut sa ies pe balcon, dar de frica sa nu ma sperie aglomeratia de afara si sa nu mai plec nicaieri, mi-am baut cafeaua, m-am imbracat si am iesit si eu in mijlocul multimii.

Oameni grabiti umpleau trotuarele, mergand mecanic, cu privirile in van. Revolta. Batrani, tineri si oameni in toata firea mergand in multime, gafaind. Pasul lor hotarat m-a speriat putin...si m-a dus cu gandul la revolutie.

Eram conformata cu gandul ca voi merge pe jos pana la facultate asa ca m-am concentrat pe multimea din jurul meu, inspirand cu nesat aerul rece. Am simtit pentru o clipa forta colectiva, forta unei societati. Acesti oameni iesiti pe strazile Bucurestiului concentreaza o putere de care ei nu sunt constienti si pe care ei nici nu si-o imagineaza. Imaginatia omului din ziua de azi nu ii mai permite sa se gandeasca la forta pe care o detine, caci suntem conformati si sictiriti. Nu mai credem in vreo schimbare, ci ne resemnam si ne invatam cu raul.

"Se poate si mai rau!" spun unii. Nu stiu ce am putea face ca sa fie mai bine, dar cred ca ar trebui sa aiba loc o schimbare majora, o cotitura, o trezire din somn. E un mare dezastru ceea ce se intampla in societatea romaneasca, e o lume putin anapoda si multe lucruri au luat-o razna, au scapat de sub control. Oare ce urmeaza?

Te iubesc!Te iubesc?

Really?:))
Mai avem puterea sa credem? Folosim cuvinte mari, sacre cu atata usurinta, le epuizam si apoi ne miram de faptul ca nu mai au valoare. Ne folosim de ele ca de niste curve si apoi ni se par mici in fata noastra, simtim ca le avem in stapanire, ca suntem puternici, cand de fapt noi suntem cei care ne trezim mici in fata unor lucruri pentru care nu mai avem cuvinte.
De fapt noi suntem atat de mici si am devenit si mai mici de cand suntem damnati sa traim cu frica de a crede sau cu riscul de a nu crede.
Ne inecam lamentabil intr-un ocean de cuvinte fara sens si fara valoare care se ofilesc pe zi ce trece intr-un cotidian manjit de superficialitate. Suntem lamentabil de efemeri si de lipsiti de farmec. Ne plictisim si simtim nevoia sa ne reinventam mereu. Pana cand? Ce mai putem reinventa?
Efemeritatea si nimicnicia noastra fac parte din noi, reprezinta trasaturi inalienabile care isi lasa amprenta in tot ceea ce facem, in ceea ce traim. Pana si in dragoste?????
Din pacate, da. Mi-e greu sa cred ca exista dragoste netarmuita, dargoste ca-n povesti. Ne amagim cu franturi de fericire...si de dragoste. Si tanjim dupa siguranta, dupa stabilitate, dupa un "Te iubesc!" etern.
Adesea ne mintim ca noi suntem altfel si ca nu o sa ne inecam in banal si in cotidian. Ne place sa credem ca noi suntem speciali si ca "Nu o sa mi se intample mie".
Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat ne e din ce in ce mai greu sa credem, sa visam, sa ne entuziasmam si sa fim fericiti.
"Daca TE IUBESC este raspunsul, poti sa mai repeti intrebarea?"(citat din piesa de teatru "Te iubesc!Te iubesc?" jucata la Laptaria lui Enache - merita vazuta;))

We are different and yet the same...

Voi incepe acest post printr-un adevar pe care cu siguranta l-ati auzit macar o data in viata: fiecare persoana e unica. Cu ceva timp in urma ma gandeam ca nu e potrivit cuvantul pentru ca eu atribuiam automat cuvantului unic si atributul deosebit si nu imi dadeam seama ce puteam avea eu asa deosebit, mi se parea un cliseu. Aceasta neintelegere deriva de la semantica diferita pe care o atribuie fiecare persoana cuvintelo si variaza in functie de gradul de rezonanta pe care cuvintele, ideile si faptele o au cu fiecare dintre noi in parte. Unic nu inseamna neaparat ceva bun, ci doar ca nu mai exista ceva pe lume identic. Si aici vroiam sa ajung: faptul ca esti unic nu este o incurajare pe care ti-o spune cineva cand esti demoralizat, ci este un adevar, un adevar care ca orice adevar s-ar putea sa incomodeze in anumite situatii.

Pare bizar, dar e adevarat. Percepem diferit, gandim diferit, rezonam diferit, simtim diferit. Nicioadata cel de langa tine nu va rezona la aceleasi emotii, nu va simti exact ceea ce simti tu- concentratia de ingrediente e diferita, mixul rezultat e prin urmare diferit. Vor fi momente in care vei simti ca persoana de langa tine te intelege perfect, dar cum perfectiunea nu exista…

Si astfel apar conflictele: judecam prin prisma propriului mix ceea ce au trait cei din jur si avem senzatia ca intelegem perfect fara sa ne dam seama ca organul de simt e altul. Avem background-uri si mindset-uri diferite si singurul lucru pe care putem sa il facem este sa fim mai toleranti. Consider ca aici psihologia are o mare constribuitie pentru ca ea explica mecanismele care stau dincolo de aceste efecte, dupa principiul cauza-efect. Orice actiune a oamenilor are o cauza, o explicatie, un resort motivational, fie ca este constientizat sau refulat in inconstient.

Voi incheia parafrazandu-l pe profesorul universitar Dumitru Bortun: doar pentru ca avem acelasi vocabular nu inseamna ca vorbim aceeasi limba . Si poate ca acesta e un prim pas spre a fi mai toleranti si mai putini radicali cu cei din jur.

Sadness...

Nu am mai scris de mult si asta pentru ca am avut o perioada mai putin constructiva...si pentru ca am incercat sa gasesc metode de a trece peste momentele grele din viata. Si ce credeti? Nu am gasit niciuna demna de mentionat. Am ramas putin singura cu mine si mi-am pus ordine in ganduri. Cel mai ciudat e ca dupa o asemenea perioada de reflectie nu am nimic de spus. Singura chestie care imi trece acum prin cap este ca azi a murit o fata de 19 ani si ca a lasat in urma numai durere. De ce? Cine stie?Eu as zice fara motiv, dar mi-as contrazice principiile....Teoria mea are la baza premisa ca nimic nu e intamplator...si asta poate e mai convenabil sa cred pentru ca aceasta credinta confera sens vietii. O face mai interesanta. Imi pare sincer rau pentru acest eveniment trist! .....Mi-ar placea totusi sa existe o explicatie.

About sadness: “The word 'happiness' would lose its meaning if it were not balanced by sadness.”

“You cannot prevent the birds of sadness from passing over your head, but you can prevent their making a nest in your hair”

Some thoughts

Ma gandeam zilele trecute admirand frumusetile si monumentele Parisului, milioanele de opere de arta din salile giganticelor muzeee, cat de multa munca a fost investita acolo. Sunt opere colosale, impresionabile. Uitandu-am la ele imi imaginez o imensitate de oameni lucrand neincetat, vieti scurgandu-se prin clepsidra timpului si multa vointa, perseverenta si inteligenta. Nu pot decat sa raman fara cuvinte cand ma gandesc ce au reusit oamenii sa faca pana in ziua de azi! Toata admiratia si tot respectul meu pentru acele vieti dedicate artei, culturii si muncii!

Intoarsa in Romania noastra draga, ma intrebam cine mai munceste la noi si ma gandeam la faptul ca in ziua de azi nu se mai face nimic maret, cu adevarat de admirat. Epoca maretiei, a fastului si a artistilor a apus!

Un apasator sentiment al zadarniciei ma cuprinde. Toata lumea vrea sa munceasca la birou, sa ajunga mare manager, milioane de diplome trase la imprimanta, masini scumpe, de gandit gandim din ce in ce mai rar... si mai superficial, multe pretentii si cat mai putina munca, vorbarie multa, inutila si interminabila, bascalie, nonvaloare si kitch.

Suntem din ce in ce mai superficiali, mai plati in gandire, iar de prejudecati si etichete nici ca scapam. Am avut norocul sa descoper in ultima perioada oameni deosebiti pe care la prima vedere nu as fi dat doi bani si astfel am avut parte de o lectie de viata la care multi dintre noi au lipsit si pe care ar trebui sa o recupereze: sa nu judec oamenii. Importanta lectie de viata! Asa poate vom vedea lucrurile mai in profunzime, nu numai glazura de caramel de pe un mar gaunos.

Romania

A fost un moment si o intamplare care mi-a lasat un gust amar si mi-a dat de gandit la Paris. Pe renumita strada Champs-Elysées din Paris, la Turnul Eiffel si la Versailles te intampinau tigani romani cu un papagaliceste "Do you speak English?". Si daca le raspundeai afirmativ, iti aratau o foaie scrisa chinuit in engleza prin care "demonstrau" ca sunt bolnavi si neajutorati.
Eu am fost enorm de indignata in momentul in care spuneau ca sunt romani, gandindu-ma ca aceasta e imaginea pe care o avem noi in strainatate. E o nedreptate si tot ce pot sa simt in fata acestei situatii este dezgust si furie. Si primul gand al multora e ca sunt rasista! Alt val de furie!
Ajunsa acasa am inceput sa ma documentez despre istoria tiganilor, de ce sunt asa multi in Romania, de ce multi tigani din Romania au ajuns sa cerseasca prin alte tari, ba chiar am incercat de cateva ori sa ma pun in locul lor (sa ma imaginez nascuta tiganca) pentru a intelege si a avea o viziune mai clara si mai corecta asupra acestei probleme. Dupa parerea mea, aceasta e cea mai buna strategie, si in relatiile cu oamenii si in viata in general: sa te pui in locul celuilalt ca sa poti intelege mai bine si, dupa vorba "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face" iti faci incet incet un cod moral propriu care te va ajuta mult sa fii mai bun in viata.
Si totusi, daca esti mai bun, mai tolerant nu inseamna ca esti mai bogat sau mai destept sau nici macar mai norocos, ci doar mai impacat sufleteste cu tine. Aceasta este singura garantie pe care o vei avea in urma acestui pact.
Dovada a acestui lucru sta si istoria care atesta in mod clar ca cei care au fost mai toleranti nu sunt mai bogati, ci dimpotriva. Este un lucru pe care l-am descoperit citind istoria tiganilor care au fost persecutati si izgoniti de peste tot si care in mod firesc s-au stabilit si inmultit in mediul care le-a fost cel mai propice, deci in tarile care au fost cele mai tolerante, printre care si Romania. Izgoniti din tarile scandinave, nesuportati in Germania, Italia, Franta, Polonia si din multe alte ducate si principate europene, tiganii si-au gasit adapost in Spania, Romania si Ungaria. Tarile occidentale, pe care acum le admiram si chiar le invidiem, au scapat repede de ei prin persecutarea lor cu cruzime.
Ceea ce stiam eu chiar si din proprie experienta despre tigani era ca sunt necinstiti, preferand sa fure, sa cerseasca si sa traiasca din alocatiile copiilor facuti cu nemiluita. Toate acestea sunt adevaruri.
Insa, daca intoarcem moneda pe partea cealalta si incercam sa ne imaginam ce am face si cum ne-am descurca daca ne-am fi nascut tigani, lucrurile se schimba destul de mult. Relatia cauza-efect explica si de aceasta data multe lucruri.
Persecutati de toata lumea, tiganii au invatat generatie de generatie ca nu sunt bineveniti nicaieri, ca nu sunt acceptati de societate, ca nu pot castiga bani decat pe cai necinstite, ca nu au dreptul la educatie si poate ca toate aceste frustrari si-au gasit refularea in comportamentul lor antisocial.
Daca in Franta si in America negrii au putut fi integrati in societate si culturalizati, de ce nu s-ar putea intampla acelasi lucru si cu tiganii? Aceasta este singura solutie: sa fim in continuare toleranti si sa avem rabdare. De aceea locurile speciale pentru rromi sunt o incercare de culturalizare a acestei etnii, un act de toleranta si un pas catre o lume mai unita, lipsita de conflicte si discriminari.
In fond, probleme exista peste tot si acestea trebuie rezolvate si infruntate. Buni sau rai, multi tigani traiesc in Romania si datoria noastra este sa ne tratam acest handicap, sa gasim solutii cum au facut si alte tari la randul lor si sa nu ne mai plangem de mila. Ceea ce putem si trebuie sa facem este sa asezam existenta acestora intr-un curs al civilizatiei si al progresului, sa le acordam o sansa, sa incercam sa ii intelegem inainte de a-i judeca si condamna, sa ii acceptam in societate...si sa nu uitam sau sa ne eschivam sa spunem ca suntem romani pentru ca strainii sa poata vedea si o alta fata a romanilor.