Voi incepe acest post printr-un adevar pe care cu siguranta l-ati auzit macar o data in viata: fiecare persoana e unica. Cu ceva timp in urma ma gandeam ca nu e potrivit cuvantul pentru ca eu atribuiam automat cuvantului unic si atributul deosebit si nu imi dadeam seama ce puteam avea eu asa deosebit, mi se parea un cliseu. Aceasta neintelegere deriva de la semantica diferita pe care o atribuie fiecare persoana cuvintelo si variaza in functie de gradul de rezonanta pe care cuvintele, ideile si faptele o au cu fiecare dintre noi in parte. Unic nu inseamna neaparat ceva bun, ci doar ca nu mai exista ceva pe lume identic. Si aici vroiam sa ajung: faptul ca esti unic nu este o incurajare pe care ti-o spune cineva cand esti demoralizat, ci este un adevar, un adevar care ca orice adevar s-ar putea sa incomodeze in anumite situatii.
Pare bizar, dar e adevarat. Percepem diferit, gandim diferit, rezonam diferit, simtim diferit. Nicioadata cel de langa tine nu va rezona la aceleasi emotii, nu va simti exact ceea ce simti tu- concentratia de ingrediente e diferita, mixul rezultat e prin urmare diferit. Vor fi momente in care vei simti ca persoana de langa tine te intelege perfect, dar cum perfectiunea nu exista…
Si astfel apar conflictele: judecam prin prisma propriului mix ceea ce au trait cei din jur si avem senzatia ca intelegem perfect fara sa ne dam seama ca organul de simt e altul. Avem background-uri si mindset-uri diferite si singurul lucru pe care putem sa il facem este sa fim mai toleranti. Consider ca aici psihologia are o mare constribuitie pentru ca ea explica mecanismele care stau dincolo de aceste efecte, dupa principiul cauza-efect. Orice actiune a oamenilor are o cauza, o explicatie, un resort motivational, fie ca este constientizat sau refulat in inconstient.
Voi incheia parafrazandu-l pe profesorul universitar Dumitru Bortun: doar pentru ca avem acelasi vocabular nu inseamna ca vorbim aceeasi limba . Si poate ca acesta e un prim pas spre a fi mai toleranti si mai putini radicali cu cei din jur.
