Managing your own life

Se tot vorbeste in ziua de azi de manager si management, de cele mai multe ori pentru ca e la moda (suna mai bine decat echivalentul romanesc, te duce cu gandul la o pozitie superioara, de conducere, etc.). Mai util insa ar fi sa intelegem utilitatea acestui cuvant si ariile diverse in care poate fi aplicat.
Si daca tot toata lumea isi doreste sa devina manager, exista o modalitate care sta la indemana oricui de a vedea cat de buni manageri suntem: modul in care ne manageriem propria viata.
Ce-ar fi sa ne dam jos macar din cand in cand ochelarii de cal si sa privim imaginea de ansamblu, sa analizam si sa ne analizam, sa ne stabilim obiective si sa ne autodepasim? Stim ce vrem cu adevarat? Ne este clar cine vrem sa fim? Ne-am gandit la modul in care am putea obtine ceea ce ne dorim? Am luat toate variantele in considerare? Am incercat tot ceea ce se putea? Ne-am straduit destul?Am dat tot ceea ce e mai bun din noi?
Ce-ar fi sa nu ne mai plangem de mila si sa ne luptam pentru ceea ce vrem?Oare e dator cineva sa ne ajute?Oare poate cineva sa gandeasca in locul nostru, sa ia atitudine?
Cea mai comoda atitudine este cea in care asteptam sa ni se intample lucruri marete, sa ne pice ceva din cer, sa avem noroc, dar de ce sa lasam totul in seama norocului? Oare viata noastra valoreaza atat de putin incat sa ne permitem sa lasam totul in seama a ceva atat de derizoriu?
Pe de alta parte, cea mai mare dovada de curaj este sa te infrunti pe tine insuti si sa te provoci, sa iti fixezi niste obiective pe care sa le atingi, sa indraznesti sa te implici, sa lupti. Daca vrei sa reusesti, nu exista alta varinta si...
"The first step to getting the things you want out of life is this: Decide what you want. "(Ben Stein)
"Life is a single road behind us, but a lot ahead of us."(Paul Carvel)

Ce mai urmeaza?

18 noiembrie 2009. M-am trezit cu un sunet asurzitor de claxon in urechi. Afara era un vuiet infernal, urlet de masini nervoase si de oameni grabiti. As fi vrut sa ies pe balcon, dar de frica sa nu ma sperie aglomeratia de afara si sa nu mai plec nicaieri, mi-am baut cafeaua, m-am imbracat si am iesit si eu in mijlocul multimii.

Oameni grabiti umpleau trotuarele, mergand mecanic, cu privirile in van. Revolta. Batrani, tineri si oameni in toata firea mergand in multime, gafaind. Pasul lor hotarat m-a speriat putin...si m-a dus cu gandul la revolutie.

Eram conformata cu gandul ca voi merge pe jos pana la facultate asa ca m-am concentrat pe multimea din jurul meu, inspirand cu nesat aerul rece. Am simtit pentru o clipa forta colectiva, forta unei societati. Acesti oameni iesiti pe strazile Bucurestiului concentreaza o putere de care ei nu sunt constienti si pe care ei nici nu si-o imagineaza. Imaginatia omului din ziua de azi nu ii mai permite sa se gandeasca la forta pe care o detine, caci suntem conformati si sictiriti. Nu mai credem in vreo schimbare, ci ne resemnam si ne invatam cu raul.

"Se poate si mai rau!" spun unii. Nu stiu ce am putea face ca sa fie mai bine, dar cred ca ar trebui sa aiba loc o schimbare majora, o cotitura, o trezire din somn. E un mare dezastru ceea ce se intampla in societatea romaneasca, e o lume putin anapoda si multe lucruri au luat-o razna, au scapat de sub control. Oare ce urmeaza?

Te iubesc!Te iubesc?

Really?:))
Mai avem puterea sa credem? Folosim cuvinte mari, sacre cu atata usurinta, le epuizam si apoi ne miram de faptul ca nu mai au valoare. Ne folosim de ele ca de niste curve si apoi ni se par mici in fata noastra, simtim ca le avem in stapanire, ca suntem puternici, cand de fapt noi suntem cei care ne trezim mici in fata unor lucruri pentru care nu mai avem cuvinte.
De fapt noi suntem atat de mici si am devenit si mai mici de cand suntem damnati sa traim cu frica de a crede sau cu riscul de a nu crede.
Ne inecam lamentabil intr-un ocean de cuvinte fara sens si fara valoare care se ofilesc pe zi ce trece intr-un cotidian manjit de superficialitate. Suntem lamentabil de efemeri si de lipsiti de farmec. Ne plictisim si simtim nevoia sa ne reinventam mereu. Pana cand? Ce mai putem reinventa?
Efemeritatea si nimicnicia noastra fac parte din noi, reprezinta trasaturi inalienabile care isi lasa amprenta in tot ceea ce facem, in ceea ce traim. Pana si in dragoste?????
Din pacate, da. Mi-e greu sa cred ca exista dragoste netarmuita, dargoste ca-n povesti. Ne amagim cu franturi de fericire...si de dragoste. Si tanjim dupa siguranta, dupa stabilitate, dupa un "Te iubesc!" etern.
Adesea ne mintim ca noi suntem altfel si ca nu o sa ne inecam in banal si in cotidian. Ne place sa credem ca noi suntem speciali si ca "Nu o sa mi se intample mie".
Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat ne e din ce in ce mai greu sa credem, sa visam, sa ne entuziasmam si sa fim fericiti.
"Daca TE IUBESC este raspunsul, poti sa mai repeti intrebarea?"(citat din piesa de teatru "Te iubesc!Te iubesc?" jucata la Laptaria lui Enache - merita vazuta;))