Really?:))
Mai avem puterea sa credem? Folosim cuvinte mari, sacre cu atata usurinta, le epuizam si apoi ne miram de faptul ca nu mai au valoare. Ne folosim de ele ca de niste curve si apoi ni se par mici in fata noastra, simtim ca le avem in stapanire, ca suntem puternici, cand de fapt noi suntem cei care ne trezim mici in fata unor lucruri pentru care nu mai avem cuvinte.
De fapt noi suntem atat de mici si am devenit si mai mici de cand suntem damnati sa traim cu frica de a crede sau cu riscul de a nu crede.
Ne inecam lamentabil intr-un ocean de cuvinte fara sens si fara valoare care se ofilesc pe zi ce trece intr-un cotidian manjit de superficialitate. Suntem lamentabil de efemeri si de lipsiti de farmec. Ne plictisim si simtim nevoia sa ne reinventam mereu. Pana cand? Ce mai putem reinventa?
Efemeritatea si nimicnicia noastra fac parte din noi, reprezinta trasaturi inalienabile care isi lasa amprenta in tot ceea ce facem, in ceea ce traim. Pana si in dragoste?????
Din pacate, da. Mi-e greu sa cred ca exista dragoste netarmuita, dargoste ca-n povesti. Ne amagim cu franturi de fericire...si de dragoste. Si tanjim dupa siguranta, dupa stabilitate, dupa un "Te iubesc!" etern.
Adesea ne mintim ca noi suntem altfel si ca nu o sa ne inecam in banal si in cotidian. Ne place sa credem ca noi suntem speciali si ca "Nu o sa mi se intample mie".
Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat ne e din ce in ce mai greu sa credem, sa visam, sa ne entuziasmam si sa fim fericiti.
"Daca TE IUBESC este raspunsul, poti sa mai repeti intrebarea?"(citat din piesa de teatru "Te iubesc!Te iubesc?" jucata la Laptaria lui Enache - merita vazuta;))
Mai avem puterea sa credem? Folosim cuvinte mari, sacre cu atata usurinta, le epuizam si apoi ne miram de faptul ca nu mai au valoare. Ne folosim de ele ca de niste curve si apoi ni se par mici in fata noastra, simtim ca le avem in stapanire, ca suntem puternici, cand de fapt noi suntem cei care ne trezim mici in fata unor lucruri pentru care nu mai avem cuvinte.
De fapt noi suntem atat de mici si am devenit si mai mici de cand suntem damnati sa traim cu frica de a crede sau cu riscul de a nu crede.
Ne inecam lamentabil intr-un ocean de cuvinte fara sens si fara valoare care se ofilesc pe zi ce trece intr-un cotidian manjit de superficialitate. Suntem lamentabil de efemeri si de lipsiti de farmec. Ne plictisim si simtim nevoia sa ne reinventam mereu. Pana cand? Ce mai putem reinventa?
Efemeritatea si nimicnicia noastra fac parte din noi, reprezinta trasaturi inalienabile care isi lasa amprenta in tot ceea ce facem, in ceea ce traim. Pana si in dragoste?????
Din pacate, da. Mi-e greu sa cred ca exista dragoste netarmuita, dargoste ca-n povesti. Ne amagim cu franturi de fericire...si de dragoste. Si tanjim dupa siguranta, dupa stabilitate, dupa un "Te iubesc!" etern.
Adesea ne mintim ca noi suntem altfel si ca nu o sa ne inecam in banal si in cotidian. Ne place sa credem ca noi suntem speciali si ca "Nu o sa mi se intample mie".
Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat ne e din ce in ce mai greu sa credem, sa visam, sa ne entuziasmam si sa fim fericiti.
"Daca TE IUBESC este raspunsul, poti sa mai repeti intrebarea?"(citat din piesa de teatru "Te iubesc!Te iubesc?" jucata la Laptaria lui Enache - merita vazuta;))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu