2009

A mai trecut un an. Nu simt nostalgia trecerii timpului, poate pentru că anul acesta a fost unul foarte plin, formativ aş putea spune. Poate că anul acesta m-am maturizat mai mult decât în alţi ani. Şi când spun maturizare nu mă refer doar la aspecte educative, la elementele aşa-zise "bune". Mă refer şi la încercări, la eşecuri, la dezamăgiri, înfruntare a realităţii, a răutăţii oamenilor, deziluzionare, dezidealizare şi...noi începuturi.
Eşecurile sunt cele care te maturizează cel mai mult, care te fac să accepţi înfrângerea şi să o iei de la capăt cu mai multă energie şi cu o lecţie învăţată. Poate că cea mai importantă lecţie de viaţă a fost să mă implic mai puţin, să fiu mai moderată, mai rezervată, sa privesc cu un ochi de suspiciune totul, inclusiv oamenii. La o primă vedere, ai putea spune că nu e o atitudine tocmai bună. Depinde cum aplici această lecţie. Nu trăiesc cu mai puţin entuziasm viaţa, ci doar am învăţat că unele lucruri trebuie să le accepţi aşa cum sunt. De ce? Pentru că nimic nu e perfect pe lumea şi pentru că, mai mult decât atât, lucrurile care se apropie de perfecţiune îşi pierd din farmec.
Paradoxal, apreciez mai mult oamenii de lângă mine, sunt mândră să îi am alături, uneori mă uit la ei cu recunoştinţă gratuită. Apreciez mai mult oamenii în general, însă am grijă să nu am prea multe aşteptări de la ei. Când nu ai aşteptări prea mari, nici nu rişti să fii prea dezamăgit, iar o surpriză plăcută nu strică nimănui. E suficient să acorzi o şansă şi să aştepţi.
Nu simt nostalgia trecerii timpului pentru că a fost un an foarte furtunos şi…frumos. Am trăit din plin, la intensitate maximă. Dacă ar trebui să asemăn acum cu ceva acest an ar fi cu o călătorie cu maşina, uneori cu muzica dată la maxim, alteori doar admirând peisajul numai pentru ca apoi să apăs acceleraţia până la fund. Sună a încălcarea regulilor de circulaţie, întrecere a măsurii, dar eu nu aş putea-o defini aşa pentru că mă cunosc şi ştiu că nu am încălcat nicio regulă proprie. Per ansamblu, aş putea spune că a fost un an foarte fructos, cu multe amintiri care mă fac în momnetul acesta să zâmbesc şi mai mult…să mă bucur iar.
Să sperăm că 2010 va fi cel puţin la fel de plin ca anul care e pe final şi că la anul vor fi în jurul meu cel puţin la fel de multe persoane dragi mie şi cărora le sunt dragă.

Copiii

Nimic nu poate fi mai frumos decât un copil mic! Nimic nu se compară cu un zâmbet de copil, cu nişte vorbe spuse din suflet, în care poţi avea încredere. Cred că acesta este motivul pentru care zâmbim aşa înduioşaţi şi îngăduitori copiilor: pentru că ei nu ne trădează, nu ne mint, pentru că în ei putem avea deplină încredere, pentru că dincolo de vorbele lor nu mai există nimic, niciun scop ascuns, pentru că sunt atât de transparenţi. E aproape imposibil să nu îţi fie dragi.

Când te uiţi la un copil uiţi de toate grijile pentru că te acaparează fără să îţi dai seama în universul lui lipsit de griji, simplu, coerent şi atât de fragil. Copiii nu au griji şi, prin acest fapt simplu, ei sunt altfel: sunt nişte fiinţe norocoase, binecuvântate care râd din toată inima, al căror zâmbet nu e umbrit de nimic, al căror pas calcă curajos pe frunze uscate fără a şti ce înseamnă frica, a căror privire alunecă curioasă prin universuri pline de joc.

Challenge: How many smiles can YOU create? :-?

Cu bune, cu rele, a mai trecut un an şi spiritul sărbătorilor nu s-a lăsat speriat de previziunile sumbre ale anului 2010, ci bate la uşa fiecăruia conştiincios şi perseverent. ( Acest „bătut la uşă” mi-a amintit de o metaforă foarte dragă mie, pe care cred că merită să v-o spun -"Amintirile sunt clopote de cristal ce bat la poarta uitării.")
Este deja un clişeu faptul că de sărbători trebuie să fim mai buni, mai darnici şi mai înţelegători. Scopul final, de multe ori însă omis, este să îi facem fericiţi pe cei din jurul nostru, în special pe cei dragi. Şi acum vine partea cea mai interesantă, cea mai atractivă prin aplicabilitatea ei: faptul că noi, întrucât cunoaştem destul de bine persoanele dragi nouă, am putea să îi facem fericiţi fără un efort supraomenesc. Deoarece ştim care sunt nevoile reale ale persoanelor dragi de lângă noi, noi avem puterea şi posibilitatea de a-i face fericiţi prin lucruri simple. Şi când spun nevoi nu mă refer la o lipsă, la lucruri materiale, ci mai degrabă la sentimente, la stări de spirit, la a face ziua bună unei persoane sau pur şi simplu a nu i-o strica.
De multe ori de noi depinde starea de dispoziţie a persoanei de lângă noi, de multe ori este atât de simplu şi atât de la îndemână să facem un bine, să facem o persoană să zâmbească încât omitem acest lucru tocmai pentru că e prea simplu şi prea evident.
Dacă stai pentru câteva momente şi te pui în locul persoanei de lângă tine cu siguranţă că îi vei descoperi lipsurile şi îi vei putea produce o bucurie simplă, îl vei putea ajuta într-un anumit fel. Acesta este sensul spiritului de Crăciun şi în această atitudine stă bunătatea unui om. De aceea, de multe ori, deşi o persoană face fapte bune şi acţionează moral în chestiunile importante ale vieţii, indiferenţa, lipsa de consideraţie şi dezinteresul continuu faţă de cel de lângă el, te fac să te întrebi dacă este un om bun sau nu.
Până la urmă, care este unitatea de măsură pentru bunătatea unui om? Probabil că răspunsul este diferit pentru fiecare în parte. Eu aş spune că gradul de împăcare sufletească şi de mulţumire faţă de propria viaţă e un indicator bun, însă greu de evaluat.
La fel de adevărat este şi faptul că fiecare dintre noi are în el gradul lui de bunătate, de omenie şi o anume sensibilitate faţă de anumite valori, tradiţii, idei. Eu zic că în numele acestei sensibilităţi, NOI merităm să fim mai buni, să ne facem fericiţi, să ne acoperim feţele cu un zâmbet de sărbătoare în această perioadă. So, let’s see: how many smiles can YOU create? ;)

Miros de portocale...

Se aproprie sărbătorile cu paşi grăbiţi şi tot am un sentiment de retragere, o dorinţă de a fi singură şi de a mă gândi la cei dragi ca fiindu-mi dragi, fără prea multe vorbe sau declaraţii siropoase. Mă mulţumesc cu faptul că sunt acolo, că există şi mă face fericită numai gândul la ei.

Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă uit pe geam, la albul imaculat care nu s-a mai îndurat de câţiva ani buni să ne viziteze de sărbători. E un sentiment plăcut de linişte.

Mă bucură faptul că nu trebuie să ajung nicăieri, nimic nu e de neamânat. Timpul şi-a pierdut puţin din însemnătate. E un timp de sărbătoare doar, de vacanţă.

Miroase a portocale şi mă înebuneşte acest miros. Aş fi în stare să desfac portocale toată ziua. Am senzaţia că dacă aş reuşi să fac acest miros să persiste, aş reuşi să readuc copilăria, să opresc vacanţa aceasta în loc, să o strâng la piept, să adorm cu ea în braţe.

De sărbători îmi place să respir prin fiecare por al pielii, să înregistrez tot, să degust, să savurez, să mă bucur, să mă gândesc şi să mă bucur iar. Şi toate acestea într-o totală stare de împăcare cu mine însămi şi mulţumire. Numai acasă pot fi aşa, numai acasă poate fi aşa.

O discuţie în tren

În drum spre casă, am avut ocazia să cunosc în tren câţiva tineri teribilişti, artişti amatori, boemi şi...puţin confuzi. Emanau acel sentiment că lumea le aparţine, că pot face orice. Aveau senzaţia că ei sunt singurii care înţeleg, că restul lumii e oarbă, că ei sunt nişte victime…şi, automat, un zâmbet dispreţuitor afişat ostentativ.
La un moment dat unul dintre aceştia a început să vorbească cu o doamnă mai în vârstă subiecte filosofice: despre viaţă, fericire, libertate. M-a impresionat în mod plăcut respectul arătat, atitudine rară în ziua de astăzi. Bătrâna era conciliantă şi dispusă să asculte. Ea trăise vremuri în care libertatea fusese mult îngrădită şi râvnită pentru ca astăzi să trăiască într-o societate democratică, în care libertatea este înţeleasă în fel şi mii de chipuri. Şi tocmai această societate îl făcea pe tânăr să se simtă constrâns, să nu fie liber. Da, trăim într-o societate şi din respect pentru celălalt trebuie să respectăm nişte reguli, deci nu putem fi în totalitate liberi. Şi ce e rău în asta? Oare asta ne împiedică să ne trăim viaţa aş cum vrem? Oare asta ne obstrucţionează drumul spre fericire?
Tânărul era foarte afectat, având o amărăciune în glas. M-am întrebat de ce ajung unii tineri să gândească atât de pesimist când avem o viaţă la dispoziţie, o viaţă a noastră pe care o putem trăi frumos sau dimpotrivă, plângându-ne de milă. E alegerea noastră, e viaţa noastră.
În final, când era pe punctul de a pleca a întrebat-o pe bătrână: „Ştiţi ce e fericirea?”. Neaşteptând răspunsul care nu era important de altfel, a spus triumfător: „Fericirea e libertate.”
Mi-a trecut imediat prin minte faptul că probabil nu a iubit niciodată. Fericirea nu e echivalentul libertăţii, căci poţi să fii liber şi să nu fii fericit, după cum poţi fi fericit fără a fi neapărat liber.
Definiţia dată de tânăr are un sens restrâns, e un obiect privit dintr-un singur unghi, dar e înainte de toate o părere care trebuie respectată. Valori precum libertatea, fericirea, iubirea, moralitatea, etc. sunt înţelese de fiecare în parte diferit în funcţie de unghiul sau unghiurile sub incidenţa cărora a avut fiecare persoană şansa să privească. Acesta este singurul adevăr care trebuie înţeles: că suntem diferiţi, că avem păreri şi viziuni diferite şi că, în ciuda tuturor acestor lucruri, trăim toţi împreună într-o societate.

Alegerile în România

A trecut ceva timp de la alegeri, destul timp cât să se calmeze spiritele şi ca lucrurile să reintre în făgaşul lor normal. Există senzaţia apăsătoare că am ajuns de unde am plecat, că nu s-a schimbat nimic. Şi cum România a tras de timp, probabil va încerca să facă acest lucru şi de acum înainte, însă timpul nu va mai avea răbdare ca până acum.
Oamenii au încetat să mai spere, sunt panicaţi şi se concentrează pe ziua de mâine, pe problemele lor, reîntorcându-se la ceea ce se numeşte viaţă proprie. Guvernarea şi-a intrat în puteri şi încă 4 ani din acest moment va domni liniştită, imună la vocea poporului. Sau poate într-adevăr a învăţat din greşeli şi aceasta va fi şansa de a face lucrurile mai bine. Cine ştie? Vom trăi şi vom vedea că alt lucru mai bun de făcut nu avem.
Alegerile din acest an din România au fost unele zbuciumate, controversate şi agresive aş putea spune (de la atributul definitoriu al campaniilor realizate de candidaţii din 2009). Românii au votat în general negativ sau atraşi de micii "magneţi" de imagine utilizaţi în perioada electorală. A câştigat candidatul care a adaptat tehnicile de campanie la target, adică la profilul psihologic al populaţiei României. A câştigat candidatul care a ştiut să empatizeze cu marea majoritate, cu poporul, cu oamenii de rând. S-a văzut încă o dată puterea celor mulţi, nu neapărat a celor care au ceva de spus. Când majoritatea are câştig de cauză înseamnă că se gândeşte în termeni cantitativi, nu calitativi. Rezultatul este unul firesc care demonstrează din cine e alcătuită majoritatea. Şi atât.
Românii vor rămâne iar singuri în lupta cu ziua de mâine. E un proces de alienare care ne face din ce în ce mai lipsiţi de speranţă. Nemulţumirea planează peste România.

Managing your own life

Se tot vorbeste in ziua de azi de manager si management, de cele mai multe ori pentru ca e la moda (suna mai bine decat echivalentul romanesc, te duce cu gandul la o pozitie superioara, de conducere, etc.). Mai util insa ar fi sa intelegem utilitatea acestui cuvant si ariile diverse in care poate fi aplicat.
Si daca tot toata lumea isi doreste sa devina manager, exista o modalitate care sta la indemana oricui de a vedea cat de buni manageri suntem: modul in care ne manageriem propria viata.
Ce-ar fi sa ne dam jos macar din cand in cand ochelarii de cal si sa privim imaginea de ansamblu, sa analizam si sa ne analizam, sa ne stabilim obiective si sa ne autodepasim? Stim ce vrem cu adevarat? Ne este clar cine vrem sa fim? Ne-am gandit la modul in care am putea obtine ceea ce ne dorim? Am luat toate variantele in considerare? Am incercat tot ceea ce se putea? Ne-am straduit destul?Am dat tot ceea ce e mai bun din noi?
Ce-ar fi sa nu ne mai plangem de mila si sa ne luptam pentru ceea ce vrem?Oare e dator cineva sa ne ajute?Oare poate cineva sa gandeasca in locul nostru, sa ia atitudine?
Cea mai comoda atitudine este cea in care asteptam sa ni se intample lucruri marete, sa ne pice ceva din cer, sa avem noroc, dar de ce sa lasam totul in seama norocului? Oare viata noastra valoreaza atat de putin incat sa ne permitem sa lasam totul in seama a ceva atat de derizoriu?
Pe de alta parte, cea mai mare dovada de curaj este sa te infrunti pe tine insuti si sa te provoci, sa iti fixezi niste obiective pe care sa le atingi, sa indraznesti sa te implici, sa lupti. Daca vrei sa reusesti, nu exista alta varinta si...
"The first step to getting the things you want out of life is this: Decide what you want. "(Ben Stein)
"Life is a single road behind us, but a lot ahead of us."(Paul Carvel)

Ce mai urmeaza?

18 noiembrie 2009. M-am trezit cu un sunet asurzitor de claxon in urechi. Afara era un vuiet infernal, urlet de masini nervoase si de oameni grabiti. As fi vrut sa ies pe balcon, dar de frica sa nu ma sperie aglomeratia de afara si sa nu mai plec nicaieri, mi-am baut cafeaua, m-am imbracat si am iesit si eu in mijlocul multimii.

Oameni grabiti umpleau trotuarele, mergand mecanic, cu privirile in van. Revolta. Batrani, tineri si oameni in toata firea mergand in multime, gafaind. Pasul lor hotarat m-a speriat putin...si m-a dus cu gandul la revolutie.

Eram conformata cu gandul ca voi merge pe jos pana la facultate asa ca m-am concentrat pe multimea din jurul meu, inspirand cu nesat aerul rece. Am simtit pentru o clipa forta colectiva, forta unei societati. Acesti oameni iesiti pe strazile Bucurestiului concentreaza o putere de care ei nu sunt constienti si pe care ei nici nu si-o imagineaza. Imaginatia omului din ziua de azi nu ii mai permite sa se gandeasca la forta pe care o detine, caci suntem conformati si sictiriti. Nu mai credem in vreo schimbare, ci ne resemnam si ne invatam cu raul.

"Se poate si mai rau!" spun unii. Nu stiu ce am putea face ca sa fie mai bine, dar cred ca ar trebui sa aiba loc o schimbare majora, o cotitura, o trezire din somn. E un mare dezastru ceea ce se intampla in societatea romaneasca, e o lume putin anapoda si multe lucruri au luat-o razna, au scapat de sub control. Oare ce urmeaza?

Te iubesc!Te iubesc?

Really?:))
Mai avem puterea sa credem? Folosim cuvinte mari, sacre cu atata usurinta, le epuizam si apoi ne miram de faptul ca nu mai au valoare. Ne folosim de ele ca de niste curve si apoi ni se par mici in fata noastra, simtim ca le avem in stapanire, ca suntem puternici, cand de fapt noi suntem cei care ne trezim mici in fata unor lucruri pentru care nu mai avem cuvinte.
De fapt noi suntem atat de mici si am devenit si mai mici de cand suntem damnati sa traim cu frica de a crede sau cu riscul de a nu crede.
Ne inecam lamentabil intr-un ocean de cuvinte fara sens si fara valoare care se ofilesc pe zi ce trece intr-un cotidian manjit de superficialitate. Suntem lamentabil de efemeri si de lipsiti de farmec. Ne plictisim si simtim nevoia sa ne reinventam mereu. Pana cand? Ce mai putem reinventa?
Efemeritatea si nimicnicia noastra fac parte din noi, reprezinta trasaturi inalienabile care isi lasa amprenta in tot ceea ce facem, in ceea ce traim. Pana si in dragoste?????
Din pacate, da. Mi-e greu sa cred ca exista dragoste netarmuita, dargoste ca-n povesti. Ne amagim cu franturi de fericire...si de dragoste. Si tanjim dupa siguranta, dupa stabilitate, dupa un "Te iubesc!" etern.
Adesea ne mintim ca noi suntem altfel si ca nu o sa ne inecam in banal si in cotidian. Ne place sa credem ca noi suntem speciali si ca "Nu o sa mi se intample mie".
Cu cat ne maturizam mai mult, cu atat ne e din ce in ce mai greu sa credem, sa visam, sa ne entuziasmam si sa fim fericiti.
"Daca TE IUBESC este raspunsul, poti sa mai repeti intrebarea?"(citat din piesa de teatru "Te iubesc!Te iubesc?" jucata la Laptaria lui Enache - merita vazuta;))

We are different and yet the same...

Voi incepe acest post printr-un adevar pe care cu siguranta l-ati auzit macar o data in viata: fiecare persoana e unica. Cu ceva timp in urma ma gandeam ca nu e potrivit cuvantul pentru ca eu atribuiam automat cuvantului unic si atributul deosebit si nu imi dadeam seama ce puteam avea eu asa deosebit, mi se parea un cliseu. Aceasta neintelegere deriva de la semantica diferita pe care o atribuie fiecare persoana cuvintelo si variaza in functie de gradul de rezonanta pe care cuvintele, ideile si faptele o au cu fiecare dintre noi in parte. Unic nu inseamna neaparat ceva bun, ci doar ca nu mai exista ceva pe lume identic. Si aici vroiam sa ajung: faptul ca esti unic nu este o incurajare pe care ti-o spune cineva cand esti demoralizat, ci este un adevar, un adevar care ca orice adevar s-ar putea sa incomodeze in anumite situatii.

Pare bizar, dar e adevarat. Percepem diferit, gandim diferit, rezonam diferit, simtim diferit. Nicioadata cel de langa tine nu va rezona la aceleasi emotii, nu va simti exact ceea ce simti tu- concentratia de ingrediente e diferita, mixul rezultat e prin urmare diferit. Vor fi momente in care vei simti ca persoana de langa tine te intelege perfect, dar cum perfectiunea nu exista…

Si astfel apar conflictele: judecam prin prisma propriului mix ceea ce au trait cei din jur si avem senzatia ca intelegem perfect fara sa ne dam seama ca organul de simt e altul. Avem background-uri si mindset-uri diferite si singurul lucru pe care putem sa il facem este sa fim mai toleranti. Consider ca aici psihologia are o mare constribuitie pentru ca ea explica mecanismele care stau dincolo de aceste efecte, dupa principiul cauza-efect. Orice actiune a oamenilor are o cauza, o explicatie, un resort motivational, fie ca este constientizat sau refulat in inconstient.

Voi incheia parafrazandu-l pe profesorul universitar Dumitru Bortun: doar pentru ca avem acelasi vocabular nu inseamna ca vorbim aceeasi limba . Si poate ca acesta e un prim pas spre a fi mai toleranti si mai putini radicali cu cei din jur.

Sadness...

Nu am mai scris de mult si asta pentru ca am avut o perioada mai putin constructiva...si pentru ca am incercat sa gasesc metode de a trece peste momentele grele din viata. Si ce credeti? Nu am gasit niciuna demna de mentionat. Am ramas putin singura cu mine si mi-am pus ordine in ganduri. Cel mai ciudat e ca dupa o asemenea perioada de reflectie nu am nimic de spus. Singura chestie care imi trece acum prin cap este ca azi a murit o fata de 19 ani si ca a lasat in urma numai durere. De ce? Cine stie?Eu as zice fara motiv, dar mi-as contrazice principiile....Teoria mea are la baza premisa ca nimic nu e intamplator...si asta poate e mai convenabil sa cred pentru ca aceasta credinta confera sens vietii. O face mai interesanta. Imi pare sincer rau pentru acest eveniment trist! .....Mi-ar placea totusi sa existe o explicatie.

About sadness: “The word 'happiness' would lose its meaning if it were not balanced by sadness.”

“You cannot prevent the birds of sadness from passing over your head, but you can prevent their making a nest in your hair”

Some thoughts

Ma gandeam zilele trecute admirand frumusetile si monumentele Parisului, milioanele de opere de arta din salile giganticelor muzeee, cat de multa munca a fost investita acolo. Sunt opere colosale, impresionabile. Uitandu-am la ele imi imaginez o imensitate de oameni lucrand neincetat, vieti scurgandu-se prin clepsidra timpului si multa vointa, perseverenta si inteligenta. Nu pot decat sa raman fara cuvinte cand ma gandesc ce au reusit oamenii sa faca pana in ziua de azi! Toata admiratia si tot respectul meu pentru acele vieti dedicate artei, culturii si muncii!

Intoarsa in Romania noastra draga, ma intrebam cine mai munceste la noi si ma gandeam la faptul ca in ziua de azi nu se mai face nimic maret, cu adevarat de admirat. Epoca maretiei, a fastului si a artistilor a apus!

Un apasator sentiment al zadarniciei ma cuprinde. Toata lumea vrea sa munceasca la birou, sa ajunga mare manager, milioane de diplome trase la imprimanta, masini scumpe, de gandit gandim din ce in ce mai rar... si mai superficial, multe pretentii si cat mai putina munca, vorbarie multa, inutila si interminabila, bascalie, nonvaloare si kitch.

Suntem din ce in ce mai superficiali, mai plati in gandire, iar de prejudecati si etichete nici ca scapam. Am avut norocul sa descoper in ultima perioada oameni deosebiti pe care la prima vedere nu as fi dat doi bani si astfel am avut parte de o lectie de viata la care multi dintre noi au lipsit si pe care ar trebui sa o recupereze: sa nu judec oamenii. Importanta lectie de viata! Asa poate vom vedea lucrurile mai in profunzime, nu numai glazura de caramel de pe un mar gaunos.

Romania

A fost un moment si o intamplare care mi-a lasat un gust amar si mi-a dat de gandit la Paris. Pe renumita strada Champs-Elysées din Paris, la Turnul Eiffel si la Versailles te intampinau tigani romani cu un papagaliceste "Do you speak English?". Si daca le raspundeai afirmativ, iti aratau o foaie scrisa chinuit in engleza prin care "demonstrau" ca sunt bolnavi si neajutorati.
Eu am fost enorm de indignata in momentul in care spuneau ca sunt romani, gandindu-ma ca aceasta e imaginea pe care o avem noi in strainatate. E o nedreptate si tot ce pot sa simt in fata acestei situatii este dezgust si furie. Si primul gand al multora e ca sunt rasista! Alt val de furie!
Ajunsa acasa am inceput sa ma documentez despre istoria tiganilor, de ce sunt asa multi in Romania, de ce multi tigani din Romania au ajuns sa cerseasca prin alte tari, ba chiar am incercat de cateva ori sa ma pun in locul lor (sa ma imaginez nascuta tiganca) pentru a intelege si a avea o viziune mai clara si mai corecta asupra acestei probleme. Dupa parerea mea, aceasta e cea mai buna strategie, si in relatiile cu oamenii si in viata in general: sa te pui in locul celuilalt ca sa poti intelege mai bine si, dupa vorba "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face" iti faci incet incet un cod moral propriu care te va ajuta mult sa fii mai bun in viata.
Si totusi, daca esti mai bun, mai tolerant nu inseamna ca esti mai bogat sau mai destept sau nici macar mai norocos, ci doar mai impacat sufleteste cu tine. Aceasta este singura garantie pe care o vei avea in urma acestui pact.
Dovada a acestui lucru sta si istoria care atesta in mod clar ca cei care au fost mai toleranti nu sunt mai bogati, ci dimpotriva. Este un lucru pe care l-am descoperit citind istoria tiganilor care au fost persecutati si izgoniti de peste tot si care in mod firesc s-au stabilit si inmultit in mediul care le-a fost cel mai propice, deci in tarile care au fost cele mai tolerante, printre care si Romania. Izgoniti din tarile scandinave, nesuportati in Germania, Italia, Franta, Polonia si din multe alte ducate si principate europene, tiganii si-au gasit adapost in Spania, Romania si Ungaria. Tarile occidentale, pe care acum le admiram si chiar le invidiem, au scapat repede de ei prin persecutarea lor cu cruzime.
Ceea ce stiam eu chiar si din proprie experienta despre tigani era ca sunt necinstiti, preferand sa fure, sa cerseasca si sa traiasca din alocatiile copiilor facuti cu nemiluita. Toate acestea sunt adevaruri.
Insa, daca intoarcem moneda pe partea cealalta si incercam sa ne imaginam ce am face si cum ne-am descurca daca ne-am fi nascut tigani, lucrurile se schimba destul de mult. Relatia cauza-efect explica si de aceasta data multe lucruri.
Persecutati de toata lumea, tiganii au invatat generatie de generatie ca nu sunt bineveniti nicaieri, ca nu sunt acceptati de societate, ca nu pot castiga bani decat pe cai necinstite, ca nu au dreptul la educatie si poate ca toate aceste frustrari si-au gasit refularea in comportamentul lor antisocial.
Daca in Franta si in America negrii au putut fi integrati in societate si culturalizati, de ce nu s-ar putea intampla acelasi lucru si cu tiganii? Aceasta este singura solutie: sa fim in continuare toleranti si sa avem rabdare. De aceea locurile speciale pentru rromi sunt o incercare de culturalizare a acestei etnii, un act de toleranta si un pas catre o lume mai unita, lipsita de conflicte si discriminari.
In fond, probleme exista peste tot si acestea trebuie rezolvate si infruntate. Buni sau rai, multi tigani traiesc in Romania si datoria noastra este sa ne tratam acest handicap, sa gasim solutii cum au facut si alte tari la randul lor si sa nu ne mai plangem de mila. Ceea ce putem si trebuie sa facem este sa asezam existenta acestora intr-un curs al civilizatiei si al progresului, sa le acordam o sansa, sa incercam sa ii intelegem inainte de a-i judeca si condamna, sa ii acceptam in societate...si sa nu uitam sau sa ne eschivam sa spunem ca suntem romani pentru ca strainii sa poata vedea si o alta fata a romanilor.

First time

Si daca tot vorbeam de fericire tin sa mentionez pe acest blog (ca sa nu cumva sa uit de aceasta perioada) ca vacanta aceasta a fost una de vis, in care clipele de fericire nu s-au sfiit sa apara. Am avut parte de bucurie, de multumire, de fericire...multe satisfactii si momente de care sa imi amintesc.

Una dintre satisfactiile cele mai mari a fost ca am reusit sa imi implinesc visul de a merge la Paris, imaginea cu mine langa Turnul Eiffel cu palaria pe cap transformandu-se intr-o fotografie la care tin foarte mult si care este ca un fel de trofeu al unei mici victorii. Sunt mandra (si de aici vine si plusul de satisfactie) de faptul ca eu si cu inca doua prietene aveam asta in cap de mult si vara aceasta am reusit sa ne organizam singure sa mergem. E o mare realizare.

Despre Paris as putea spune foarte multe dar nimic nu este suficient si destul de potrivit pentru a descrie frumusetea si senzatia pe care o ai acolo. Deci, sfatul meu, planificati-va o vacanta in Paris pentru ca se merita! Incepand cu Luvru, Orsay, Turnul Eiffel, Versailles si pana la Disneyland!

Se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata. Eu cred insa ca "prima data" nu se uita niciodata: prima zi de scoala, prima dragoste, prima data in strainatata, prima data la Paris, prima data in Egipt, prima casatorie, prima zi de lucru la primul job etc. Elementul de noutate este cel care da savoare vietii. Necunoscutul. Si de aceea suntem mereu in cautarea de lucruri noi si nimic nu se compara cu entuziasmul si bucuria unei noi experiente.

Pana la urma, avem onoarea si privilegiul sa ne construim viata asa cum dorim, suntem din ce in ce mai putin limitati si constransi, asa ca putem sa ne facem viata cat de palpitanta, de plina de noutati dorim noi. De noi depinde totul. Suntem liberi si fiecare intelege si se bucura de libertate cum vrea...si cum poate.

Si cand te gandesti ce punct minuscul suntem noi pe mapamond si cat de putin am vazut si am cunoscut pana acum....te simti atat de mic, de limitat...si totusi atat de norocos pentru ca sunt atat de multe experiente noi care te asteapta, atatea oportunitati de a face un lucru nou si de a trai iar senzatia indescriptibila numita "prima data".

About Happiness...

"We all live with the objective of being happy; our lifes are all different and yet...the same."(Anne Frank)

Ciudat cand te gandesti ca in fond toti ne dorim acelasi lucru! Si mai ciudat cand te gandesti ca acest lucru e atat de greu de gasit si chiar imposibil de mentinut!

Desi toti ne dorim sa fim fericiti, fiecare intelege altceva prin fericire, pentru fiecare dintre noi acest cuvant are o alta semnificatie. Probabil este cel mai plurivalent cuvant;)), insa doar forma e diferita, fondul(esenta) fiind acelasi.

Gandindu-ma la pestisorul auriu care indeplineste trei dorinte, mereu m-am intrebat de ce toate personajele nascoceau dorinte dintre cele mai efemere si mai nesatisfacatoare cand exista o dorinta ultima care ar fi rezolvat totul. Eu mereu am avut o singura dorinta: sa fiu fericita. Si daca e vorba de pestisorul auriu atunci ar trebui sa stie formula magica care m-ar face pe mine fericita, nu?

Revenind la lucruri mai lumesti, trebuie sa recunosc, ca din pacate, cu cat inaintam in varsta si suntem mai maturi, cu cat stim mai multe, cu cat reusim sa revelam mai mult din misterele lumii, cu atat mai greu reusim sa fim fericiti. Fericirea e din ce in ce mai greu de atins...unii alearga dupa ea si nu reusesc niciodata sa o prinda, altii doar o ating imperceptibil, unii o gasesc in lucruri simple si sunt cel mai adesea fericiti, altii au renuntat sa mai caute...

Insa, in mod sigur, daca nu ar exista momente de tristete, de durere, de dezamagire si de monotonie nu am aprecia la fel de mult clipele de fericire. Frumoasa nu e victoria, ci drumul pana la ea, acesta ajutandu-ne sa crestem ca persoane si sa fim mandri de noi.

Voi incheia in acelasi ton cu un alt citat care mi-a placut: "When life offers you a dream so far beyond any of your expectations, it’s not reasonable to grieve when it comes to an end. "(Meyer Stephenie)

Summing up the latest in my life

Uite ca a venit si vacanta mult asteptata si pot sa spun ca inca nu am avut timp sa ma plictisesc. Dupa cateva zile de stat acasa m-am intors in Bucuresti unde in mod natural am revenit la stilul de viata agitat si la continua alergatura. Este destul de ciudata senzatia pe care o am imediat ce pun piciorul in Bucuresti: parca inima imi bate in alt ritm, mult mai alert. Presupun ca imi place din moment ce ma tenteaza sa petrec cat mai mult timp aici. E o placere sa ma extenuez si sa ma simt extenuata.

Si daca va intrebati de ce nu am mai dat pe aici si pe unde m-am extenuat in ultima vreme, trebuie sa recunosc ca a fost o extenuare dintre cele mai placute. In afara de putina munca si cateva interviuri (care mi s-au parut destul de interesante ca experiente), am avut parte de plimbari, iesiri prin oras si, cel mai interesant, mi-am petrecut doua zile la B'estfest.

Mi-a placut foarte mult, mai ales Santana care a demostrat ca atunci cand faci ceva cu pasiune se vede si produsul muncii tale tinde sa devina arta. Concertul lui Santana mi s-a parut mai mult decat muzica tocmai pentru ca am vazut pe scena o persoana macinata de pasiune, care iubeste la nebunie ceea ce face, care pune suflet si pentru care chitara este cel mai fidel si de lung drum prieten („Chitara nu m-a tradat niciodata, femeile o fac tot timpul” - declara artistul). Ma bucura enorm de mult ca mai exista astfel de persoane. Mereu m-au fascinat si m-au bucurat in acelasi timp lucrurile care reusesc sa ii capteze total pe oameni si momentul glorios in care nu mai conteaza nimic.

Ca o parere personala intarita de aceste cateva zile, sunt anumite experiente in viata care reusesc sa iti confere o putere inimaginabila si concertele se numara printre aceste experiente fiindca, dupa parerea mea, sunt mobilizatoare de energie, de energie in masa, care apoi ti se transmite in mod automat in cantitati mult mai mari decat ai putea tu acumula de unul singur.

Ploaia (al carei debut a coincis in prima zi in mod inspirat cu melodia lui Patrice, Soulstorm) a incurcat pe alocuri treburile, dar partea buna a lucrurilor este ca am avut parte de un concert pe ploaie, ceea ce a incins si mai mult spiritele. De altfel, am putut savura cateva minute de racoare si in iglul pregatit de Heineken, dupa cum se vede in poza de mai jos.

Ei, m-am cam intins la povesti si as mai scrie eu multe, dar nu are rost sa va plictisesc cu un post interminabil. Si sincer imi cam face cu ochiul Twilight-ul din taskbar. Da, e cartea al care film probabil l-ati vazut cu totii. Sa vedem cat de stralucita e!

Home, sweet home

Acasa.Liniste.Noapte.Orasul e tacut. Strazi pustii. E bine acasa:o gura de liniste, un sentiment placut ca timpul sta in loc. Intr-adevar, altfel trece timpul aici, intr-un oras micut de provincie. E placut sa iei o pauza, e placut acasa.
"Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud cum se izbesc de geamuri razele de luna."(Lucian Blaga) - geniale versuri.

Toate panzele sus!!!

Imi doream de mult sa imi fac un blog pentru ca s-a intamplat de multe ori sa imi treaca prin cap idei pe care as fi vrut sa le opresc, carora as fi vrut sa le dedic ceva timp sau cateva randuri sau poate sa le impartasesc (insa nu cuiva in mod special) si care din pacate au ramas fara voce si au fost uitate in cele din urma. Si astfel iata-ma intr-o noapte de iunie cu chef de vorba si un calculator deschis.

M-am gandit si m-am razgandit in fata unui camp unde scria mare Adresa blog (URL) pentru ca stiam ca din tot blogul, adresa URL cu siguranta nu o voi mai schimba. Hmmm…deci sa aleg cu grija. Si dupa cateva mesaje cu Ne pare rău, această adresă de blog nu este disponibilă mi-am amintit de o porecla din copilarie sau mai degraba din adolescenta, Adnana.

Adnana, ca sa va fac cunostinta, e o fata cu par lung, aia de prin povestile cu printi si printese, insa putin mai curajoasa incat ar putea fi ancorata cu usurinta in realitatea zilelor noastre si chiar cred ca ar supravietui.

In fapt, e personajul din cartea Toate panzele sus de Radu Tudoran, carte pe care o citeam in acea perioada si al carui nume se aseamana cu al meu (e o parte din numele meu scris invers, Anda). E personajul unei povesti de dragoste care reuseste sa fie de vis, fara insa a deveni siropoasa sau plicticoasa. Asemanarea vine mai mult de la povestea care mi-a placut in mod deosebit tocmai pentru ca imi plac lucrurile frumoase atat timp cat nu sunt luate sau mai bine spus preluate ca si clisee si sa recunoastem ca majoritatea lucrurilor frumoase au devenit clisee. Si e atat de comod sa gandim si (mai grav) sa traim in clisee! Dar ca sa nu ne pierdem in detalii inainte de a da startul, mai intai sa inchin un toast pentru ca in sfarsit scriu pe blog. Asadar, Toate panzele sus!;)