2009

A mai trecut un an. Nu simt nostalgia trecerii timpului, poate pentru că anul acesta a fost unul foarte plin, formativ aş putea spune. Poate că anul acesta m-am maturizat mai mult decât în alţi ani. Şi când spun maturizare nu mă refer doar la aspecte educative, la elementele aşa-zise "bune". Mă refer şi la încercări, la eşecuri, la dezamăgiri, înfruntare a realităţii, a răutăţii oamenilor, deziluzionare, dezidealizare şi...noi începuturi.
Eşecurile sunt cele care te maturizează cel mai mult, care te fac să accepţi înfrângerea şi să o iei de la capăt cu mai multă energie şi cu o lecţie învăţată. Poate că cea mai importantă lecţie de viaţă a fost să mă implic mai puţin, să fiu mai moderată, mai rezervată, sa privesc cu un ochi de suspiciune totul, inclusiv oamenii. La o primă vedere, ai putea spune că nu e o atitudine tocmai bună. Depinde cum aplici această lecţie. Nu trăiesc cu mai puţin entuziasm viaţa, ci doar am învăţat că unele lucruri trebuie să le accepţi aşa cum sunt. De ce? Pentru că nimic nu e perfect pe lumea şi pentru că, mai mult decât atât, lucrurile care se apropie de perfecţiune îşi pierd din farmec.
Paradoxal, apreciez mai mult oamenii de lângă mine, sunt mândră să îi am alături, uneori mă uit la ei cu recunoştinţă gratuită. Apreciez mai mult oamenii în general, însă am grijă să nu am prea multe aşteptări de la ei. Când nu ai aşteptări prea mari, nici nu rişti să fii prea dezamăgit, iar o surpriză plăcută nu strică nimănui. E suficient să acorzi o şansă şi să aştepţi.
Nu simt nostalgia trecerii timpului pentru că a fost un an foarte furtunos şi…frumos. Am trăit din plin, la intensitate maximă. Dacă ar trebui să asemăn acum cu ceva acest an ar fi cu o călătorie cu maşina, uneori cu muzica dată la maxim, alteori doar admirând peisajul numai pentru ca apoi să apăs acceleraţia până la fund. Sună a încălcarea regulilor de circulaţie, întrecere a măsurii, dar eu nu aş putea-o defini aşa pentru că mă cunosc şi ştiu că nu am încălcat nicio regulă proprie. Per ansamblu, aş putea spune că a fost un an foarte fructos, cu multe amintiri care mă fac în momnetul acesta să zâmbesc şi mai mult…să mă bucur iar.
Să sperăm că 2010 va fi cel puţin la fel de plin ca anul care e pe final şi că la anul vor fi în jurul meu cel puţin la fel de multe persoane dragi mie şi cărora le sunt dragă.

Copiii

Nimic nu poate fi mai frumos decât un copil mic! Nimic nu se compară cu un zâmbet de copil, cu nişte vorbe spuse din suflet, în care poţi avea încredere. Cred că acesta este motivul pentru care zâmbim aşa înduioşaţi şi îngăduitori copiilor: pentru că ei nu ne trădează, nu ne mint, pentru că în ei putem avea deplină încredere, pentru că dincolo de vorbele lor nu mai există nimic, niciun scop ascuns, pentru că sunt atât de transparenţi. E aproape imposibil să nu îţi fie dragi.

Când te uiţi la un copil uiţi de toate grijile pentru că te acaparează fără să îţi dai seama în universul lui lipsit de griji, simplu, coerent şi atât de fragil. Copiii nu au griji şi, prin acest fapt simplu, ei sunt altfel: sunt nişte fiinţe norocoase, binecuvântate care râd din toată inima, al căror zâmbet nu e umbrit de nimic, al căror pas calcă curajos pe frunze uscate fără a şti ce înseamnă frica, a căror privire alunecă curioasă prin universuri pline de joc.

Challenge: How many smiles can YOU create? :-?

Cu bune, cu rele, a mai trecut un an şi spiritul sărbătorilor nu s-a lăsat speriat de previziunile sumbre ale anului 2010, ci bate la uşa fiecăruia conştiincios şi perseverent. ( Acest „bătut la uşă” mi-a amintit de o metaforă foarte dragă mie, pe care cred că merită să v-o spun -"Amintirile sunt clopote de cristal ce bat la poarta uitării.")
Este deja un clişeu faptul că de sărbători trebuie să fim mai buni, mai darnici şi mai înţelegători. Scopul final, de multe ori însă omis, este să îi facem fericiţi pe cei din jurul nostru, în special pe cei dragi. Şi acum vine partea cea mai interesantă, cea mai atractivă prin aplicabilitatea ei: faptul că noi, întrucât cunoaştem destul de bine persoanele dragi nouă, am putea să îi facem fericiţi fără un efort supraomenesc. Deoarece ştim care sunt nevoile reale ale persoanelor dragi de lângă noi, noi avem puterea şi posibilitatea de a-i face fericiţi prin lucruri simple. Şi când spun nevoi nu mă refer la o lipsă, la lucruri materiale, ci mai degrabă la sentimente, la stări de spirit, la a face ziua bună unei persoane sau pur şi simplu a nu i-o strica.
De multe ori de noi depinde starea de dispoziţie a persoanei de lângă noi, de multe ori este atât de simplu şi atât de la îndemână să facem un bine, să facem o persoană să zâmbească încât omitem acest lucru tocmai pentru că e prea simplu şi prea evident.
Dacă stai pentru câteva momente şi te pui în locul persoanei de lângă tine cu siguranţă că îi vei descoperi lipsurile şi îi vei putea produce o bucurie simplă, îl vei putea ajuta într-un anumit fel. Acesta este sensul spiritului de Crăciun şi în această atitudine stă bunătatea unui om. De aceea, de multe ori, deşi o persoană face fapte bune şi acţionează moral în chestiunile importante ale vieţii, indiferenţa, lipsa de consideraţie şi dezinteresul continuu faţă de cel de lângă el, te fac să te întrebi dacă este un om bun sau nu.
Până la urmă, care este unitatea de măsură pentru bunătatea unui om? Probabil că răspunsul este diferit pentru fiecare în parte. Eu aş spune că gradul de împăcare sufletească şi de mulţumire faţă de propria viaţă e un indicator bun, însă greu de evaluat.
La fel de adevărat este şi faptul că fiecare dintre noi are în el gradul lui de bunătate, de omenie şi o anume sensibilitate faţă de anumite valori, tradiţii, idei. Eu zic că în numele acestei sensibilităţi, NOI merităm să fim mai buni, să ne facem fericiţi, să ne acoperim feţele cu un zâmbet de sărbătoare în această perioadă. So, let’s see: how many smiles can YOU create? ;)

Miros de portocale...

Se aproprie sărbătorile cu paşi grăbiţi şi tot am un sentiment de retragere, o dorinţă de a fi singură şi de a mă gândi la cei dragi ca fiindu-mi dragi, fără prea multe vorbe sau declaraţii siropoase. Mă mulţumesc cu faptul că sunt acolo, că există şi mă face fericită numai gândul la ei.

Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă uit pe geam, la albul imaculat care nu s-a mai îndurat de câţiva ani buni să ne viziteze de sărbători. E un sentiment plăcut de linişte.

Mă bucură faptul că nu trebuie să ajung nicăieri, nimic nu e de neamânat. Timpul şi-a pierdut puţin din însemnătate. E un timp de sărbătoare doar, de vacanţă.

Miroase a portocale şi mă înebuneşte acest miros. Aş fi în stare să desfac portocale toată ziua. Am senzaţia că dacă aş reuşi să fac acest miros să persiste, aş reuşi să readuc copilăria, să opresc vacanţa aceasta în loc, să o strâng la piept, să adorm cu ea în braţe.

De sărbători îmi place să respir prin fiecare por al pielii, să înregistrez tot, să degust, să savurez, să mă bucur, să mă gândesc şi să mă bucur iar. Şi toate acestea într-o totală stare de împăcare cu mine însămi şi mulţumire. Numai acasă pot fi aşa, numai acasă poate fi aşa.

O discuţie în tren

În drum spre casă, am avut ocazia să cunosc în tren câţiva tineri teribilişti, artişti amatori, boemi şi...puţin confuzi. Emanau acel sentiment că lumea le aparţine, că pot face orice. Aveau senzaţia că ei sunt singurii care înţeleg, că restul lumii e oarbă, că ei sunt nişte victime…şi, automat, un zâmbet dispreţuitor afişat ostentativ.
La un moment dat unul dintre aceştia a început să vorbească cu o doamnă mai în vârstă subiecte filosofice: despre viaţă, fericire, libertate. M-a impresionat în mod plăcut respectul arătat, atitudine rară în ziua de astăzi. Bătrâna era conciliantă şi dispusă să asculte. Ea trăise vremuri în care libertatea fusese mult îngrădită şi râvnită pentru ca astăzi să trăiască într-o societate democratică, în care libertatea este înţeleasă în fel şi mii de chipuri. Şi tocmai această societate îl făcea pe tânăr să se simtă constrâns, să nu fie liber. Da, trăim într-o societate şi din respect pentru celălalt trebuie să respectăm nişte reguli, deci nu putem fi în totalitate liberi. Şi ce e rău în asta? Oare asta ne împiedică să ne trăim viaţa aş cum vrem? Oare asta ne obstrucţionează drumul spre fericire?
Tânărul era foarte afectat, având o amărăciune în glas. M-am întrebat de ce ajung unii tineri să gândească atât de pesimist când avem o viaţă la dispoziţie, o viaţă a noastră pe care o putem trăi frumos sau dimpotrivă, plângându-ne de milă. E alegerea noastră, e viaţa noastră.
În final, când era pe punctul de a pleca a întrebat-o pe bătrână: „Ştiţi ce e fericirea?”. Neaşteptând răspunsul care nu era important de altfel, a spus triumfător: „Fericirea e libertate.”
Mi-a trecut imediat prin minte faptul că probabil nu a iubit niciodată. Fericirea nu e echivalentul libertăţii, căci poţi să fii liber şi să nu fii fericit, după cum poţi fi fericit fără a fi neapărat liber.
Definiţia dată de tânăr are un sens restrâns, e un obiect privit dintr-un singur unghi, dar e înainte de toate o părere care trebuie respectată. Valori precum libertatea, fericirea, iubirea, moralitatea, etc. sunt înţelese de fiecare în parte diferit în funcţie de unghiul sau unghiurile sub incidenţa cărora a avut fiecare persoană şansa să privească. Acesta este singurul adevăr care trebuie înţeles: că suntem diferiţi, că avem păreri şi viziuni diferite şi că, în ciuda tuturor acestor lucruri, trăim toţi împreună într-o societate.

Alegerile în România

A trecut ceva timp de la alegeri, destul timp cât să se calmeze spiritele şi ca lucrurile să reintre în făgaşul lor normal. Există senzaţia apăsătoare că am ajuns de unde am plecat, că nu s-a schimbat nimic. Şi cum România a tras de timp, probabil va încerca să facă acest lucru şi de acum înainte, însă timpul nu va mai avea răbdare ca până acum.
Oamenii au încetat să mai spere, sunt panicaţi şi se concentrează pe ziua de mâine, pe problemele lor, reîntorcându-se la ceea ce se numeşte viaţă proprie. Guvernarea şi-a intrat în puteri şi încă 4 ani din acest moment va domni liniştită, imună la vocea poporului. Sau poate într-adevăr a învăţat din greşeli şi aceasta va fi şansa de a face lucrurile mai bine. Cine ştie? Vom trăi şi vom vedea că alt lucru mai bun de făcut nu avem.
Alegerile din acest an din România au fost unele zbuciumate, controversate şi agresive aş putea spune (de la atributul definitoriu al campaniilor realizate de candidaţii din 2009). Românii au votat în general negativ sau atraşi de micii "magneţi" de imagine utilizaţi în perioada electorală. A câştigat candidatul care a adaptat tehnicile de campanie la target, adică la profilul psihologic al populaţiei României. A câştigat candidatul care a ştiut să empatizeze cu marea majoritate, cu poporul, cu oamenii de rând. S-a văzut încă o dată puterea celor mulţi, nu neapărat a celor care au ceva de spus. Când majoritatea are câştig de cauză înseamnă că se gândeşte în termeni cantitativi, nu calitativi. Rezultatul este unul firesc care demonstrează din cine e alcătuită majoritatea. Şi atât.
Românii vor rămâne iar singuri în lupta cu ziua de mâine. E un proces de alienare care ne face din ce în ce mai lipsiţi de speranţă. Nemulţumirea planează peste România.